PREOTUL MISIONAR ÎN SPITALUL DE PSIHIATRIE

Cu durere trebuie să recunoaştem că, în epoca în care trăim, religia şi religiozitatea omului sunt în declin.Nu este cazul să cercetăm cauzele acestui declin, dar consecinţele lui suntmult mai grave decât ne închipuim. Omul de astăzi îşi închipuie că fundamentele lui existenţiale sunt de ordin economic, îşi imaginează că prin împlinirea nevoilor materiale şi-a creat o bază de viaţă şi un cerc de existenţă care îl scuteşte de orice alte preocupări, îşi ridică ochii spre cer şi aşteaptă de acolo mărinimia Atotputernicului. Este, pentru omul de astăzi, în cel mai fericit caz, un imperativ pe care îl satisface aşteptând binefacerile Proniei Cereşti. El exclude că în binefacerile acestei Pronii rolul său ca om şi creatură a lui Dumnezeu sunt decisive în realizarea acestei condiţii fericite aici pe pamânt. Credinţa, nădejdea şi dragostea i se par omului contemporan un bun pe care îl primeşte în dar de la Dumnezeu şi că atât este suficient pentru a-şi împlini rolul în lume şi a-şi asigura fericirea şi echilibrul cotidian. El uită că la Dumnezeu ajung doar Sfinţii şi că omului îi este dat să semântuiască numai dacă, întradevăr, mântuirea se situează în centrul existenţei lui. De aceea, apropierea de Dumnezeu şi dobândirea mijloacelor care îl ajută pe om să se mântuiască presupun, în primul rând, învăţătura căilor de apropiere de Dumnezeu şi a strădaniei neobosite în virtutea acestei apropieri.

Cuviosul Daniil Sihastrul

     Imaginea actuală a Sfântului Daniil Sihastrul în cultura românască nu este de departe aceea care i s-ar cuveni datorită importanţei istorice şi a problematicii spirituale aferente personalităţii sale. Fără să exagerăm se impune o reconsiderare a operei sale în contextul epocii, care va pune în lumină poziţia Sfântului Daniil Sihastrul în decursul domniei lui Ştefan cel Mare şi în cadrul spiritual al vremii de atunci. Subliniind rolul său în evoluţia domniei lui Ştefan cel Mare, nu poate fi exclusă ideea că fără sfaturile şi sprijinul moral pe care le-a dăruit tânărului Ştefan şi mai târziu domnitorul ţării, acesta ar mai fi rămas cu titlul şi importanţa pe care le păstrează şi astăzi. Cuvântul isihia (de la grecescul hesychia) înseamnă linişte lăuntrică, linişte luminată. Prin isihia, isihasm, prin practica isihastă, care de fapt este un mod de viaţă (o luptă cu tine însuţi, din interior înspre exterior), se ajunge la scopul final de “schimbare a minţii”, de la simţuri la Duh. Isihastul (sihastrul) este omul interior, în întregime înoit, îmbălsămat cu toate miresmele slăvite ale sărbătorii netrecătoare: dragostea, şi ospitalitatea, răbdarea şi ascultarea, mila şi iuţimea, asprimea cu bine, blândeţea cu fratele mai slab, dragostea faţă de Dumnezeu şi spiritul de jertfă pentru El.Omul evlaviei dislocă timpurile, biruie cursul vremurilor, pentru că iese din vârtejul lor năucitor printr-o luptă şi mai grea decât lupta împotriva altora, şi anume lupta lăuntrică de-a birui haosul şi neînduplecarea din tine însuţi. Omul în ascultare (monahul şi isihastul) devine pildă pentru miel şi copil, pentru şarpe şi pentru leu. În graiul din toate zilele, “omul sfinţeşte locul”, omul ctitoreşte un lăcaş de rugă, schit unde se întâmplă comuniunea pământului cu cerul. Pământul sălbatec, păscut de turme în devălmăşie, devine istorie, devine casă sau schit odată cu apariţia isihastului. Stabileşte “legământ cu pietrele şi cu fiara câmpului, care va trăi cu tine în pace” după cuvântul lui Iov. “Astfel, totdeauna când gândesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine Bucovina mea”