PREOTUL MISIONAR ÎN SPITALUL DE PSIHIATRIE

Cu durere trebuie să recunoaştem că, în epoca în care trăim, religia şi religiozitatea omului sunt în declin.Nu este cazul să cercetăm cauzele acestui declin, dar consecinţele lui suntmult mai grave decât ne închipuim. Omul de astăzi îşi închipuie că fundamentele lui existenţiale sunt de ordin economic, îşi imaginează că prin împlinirea nevoilor materiale şi-a creat o bază de viaţă şi un cerc de existenţă care îl scuteşte de orice alte preocupări, îşi ridică ochii spre cer şi aşteaptă de acolo mărinimia Atotputernicului. Este, pentru omul de astăzi, în cel mai fericit caz, un imperativ pe care îl satisface aşteptând binefacerile Proniei Cereşti. El exclude că în binefacerile acestei Pronii rolul său ca om şi creatură a lui Dumnezeu sunt decisive în realizarea acestei condiţii fericite aici pe pamânt. Credinţa, nădejdea şi dragostea i se par omului contemporan un bun pe care îl primeşte în dar de la Dumnezeu şi că atât este suficient pentru a-şi împlini rolul în lume şi a-şi asigura fericirea şi echilibrul cotidian. El uită că la Dumnezeu ajung doar Sfinţii şi că omului îi este dat să semântuiască numai dacă, întradevăr, mântuirea se situează în centrul existenţei lui. De aceea, apropierea de Dumnezeu şi dobândirea mijloacelor care îl ajută pe om să se mântuiască presupun, în primul rând, învăţătura căilor de apropiere de Dumnezeu şi a strădaniei neobosite în virtutea acestei apropieri.



Pentru împlinirea acestei apropieri,  societatea a lăsat omului religia cu toate mijloacele ei de a face o pregătire a mântuirii. În virtutea acestei convingeri a corpului social s-a ajuns ca, în cadrul bisericii şi a şcolii, elevul, creştinul să facă din religie un domeniu la fel de important ca domeniul dreptului, matematicii, fizicii şi a oricărei alteia dintre comandamentele învăţământului organizat după normele validate în învăţământul contemporan. De bună seamă că omului îi este îngăduit să nădăjduiască în deschiderea unui orizont capabil să-i aducă mântuirea prin desfăşurarea propriilor sale forţe sufleteşti. Dar, aceste forţe au nevoie de o îndrumare deplin iniţiată în calea omului către valoarea divina. De aceea, religia se învaţă în biserici şi şcoli sub iniţierea unui ins, care el însuşi reprezintă un factor de cunoaştere şi înţelepciune şi care nu poate fi altul decât preotul.Credincioşii văd în biserică, în primul rând, un edificiu în care îşi împlinesc aspiraţiile de ordin spiritual. Este de la sine înţeles că biserica presupune prezenţa preotului ca factor hotărâtor al aspiraţiilor de ordin religios ale credinciosului, aspiraţii pe care este calificat să le satisfacă prin intermediul preotului. Biserica presupune un anumit exerciţiu religios, în cadrul unei anumite religii. Religiile suntvariate şi ele presupun o anumită modalitate în strădania credinciosului de a se apropia de Dumnezeu. Această strădanie presupune o anumită credinţă, iar credinţa este absolut indispensabilă în apropierea de Dumnezeu. Omul nu ar fi capabil să se apropie de Dumnezeu, dacă nu ar avea o anumită credinţă. Fenomenul credinţei presupune, neapărat, o anumită modalitate în apropierea de Dumnezeu, care nu se poate realiza fără autoritatea preotului, dar nici fără aservirea puterilor sufleteşti în apropierea de Dumnezeu. Aşadar, preotul deţine căile acestei apropieri, dar ele nu pot fi împlinite fără aportul forţelor lăuntrice ale credincioşilor. Preotul însuşi acţionează în virtutea unei misiuni pe care şi-o îndeplineşte ca un slujbaş al Lui Dumnezeu. Această slujbă, în predicarea Lui Dumnezeu, nu este posibilă fără ca preotul, el însuşi, să fie primul credincios şi să predea credincioşilor obiectul credinţei prin ajutorul anumitor metode. Este de reţinut că preotul, pentru a-şi exercita îndatoririle lui, are nevoie de stăpânirea tuturor căilor care îl fac apt să-L predice pe Dumnezeu. Toate cunoştinţele care îi facilitează preotului predicarea religiei presupun, neapărat, un exerciţiu datorită căruia preotul este capabil să înţeleagă toate mărturiile legate de fenomenul credinţei şi să le explice credincioşilor în asa fel încât aceştia să dobândească o cunoaştere a tuturor căilor pe care le presupune o religie, astfel încât credincioşii să ajungă la o anumită intimitate cu căile care îl conduc spre Dumnezeu. Iată de ce este necesar ca preotul să facă parte din echipa terapeutică a spitalului de psihiatrie. Terapia ortodoxă în spitalul de psihiatrie nu este o concepţie nouă în istoria medicinii şi în istoria psihiatriei. Istoria psihiatriei româneşti se împleteşte strâns cu istoria bisericii româneşti şi se diferenţiază de alte istorii ecleziastice, pentru că tradiţia bisericii ortodoxe, în privinţa îngrijirii bolnavilor psihici, este o tradiţie animată de toleranţă, de oblăduire, de iubire. De asemenea, bolniţele au fost organizate pe lângă mânăstiri (încă din perioada Sfântului Vasile Cel Mare) iar bolnavii psihici erau îngrijiţi în cadrul acestora. Este firesc ca, în cadrul unui spital de psihiatrie, biserica şi medicina să conlucreze pentru a trata suferinţa psihică, întrepătrundere destul de dificila peste tot în lume şi este greu de imaginat aceasta fără abordarea haristica pe care o presupune şi apropierea de credinţă şi de biserică.Terapia religioasă creştin-ortodoxă în psihiatrie combină antropologia medicală psihiatrică creştină, vizând restaurarea hristologică a fiecărui pacient psihiatric creştin. Ontologia, în esenţa ei, nu poate fi un produs al analizei gnosologice, ci o concepţie a existenţei spiritului şi a lumii care premerge oricărei teorii a cunoaşterii şi există independent de conştiinţa individuală. Terapia spiritual-religioasă subliniază dimensiunea religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate. Terapia spiritual-religioasă ortodoxă este un antidot la singurătate şi stigmă prin boală, oferind o altă concepţie a bolii, cea spiritual-religioasa.Terapia spiritual-religioasă creştină ortodoxă în psihiatrie nu este o concepţie nouă: în istoria medicinii şi în istoria psihiatriei întâlnim vechi referiri: medicina, dintru început, era strâns legată de religie, de credinţa creştină ortodoxă, boala fiind ca o încercare, ca o cruce pe care trebuie să o poarte creştinul pentru a se mântui. Acest concept influenţează pozitiv acceptarea bolii de către pacient, vindecând reacţia psihogenă determinată de conştientizarea dureroasă a bolii severe psiho (psihoze). Este o concepţie structuralistă care ţine de fenomenologie-existenţialism şi hermeneutică, duhovnic şi morală creştină ortodoxă, văzând în fiecare pacient psihiatric creştin ortodox o fiinţă unică, liberă şi responsabilă, potenţial sănătoasă, prin recuperarea nivelului spiritual religios pierdut (alterat) de boală. Terapia religioasă creştină ortodoxă se oferă, alături de celelalte terapii psihiatrice, într-un program complex de recuperare a nivelelor personalităţii pacientului. Ea nu se ofera ca substitut al celorlalte terapii, ci procedează gnosologic medical psihiatric, servind dimensiunile: axiological, etic şi religios a personalităţii umane premorbide pe care o presupune. Scopul medicinii somatice este să ofere sănătate trupului, în timp ce scopul medicinii spirituale este vindecarea minţii, liniştire, iluminare. Terapia religioasă ortodoxă scoate în evidenţă dimensiunea spiritual religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate (un nivel al personalităţii) pe care pacientul l-a avut anterior bolii şi la care se tinde să revină prin tratament medicamentos, psihologic şi spiritual-religios. Este o terapie pe care pacientul o urmează doar dacă în sistemul personal de valori există credinţa în Dumnezeu, exprimată în acest spaţiu geografic românesc, prin religia creştin-ortodoxă de origine apostolică, valoare culturală, istorică şinaţională a românilor. În această condiţie, terapia religioasă oferă un plus de speranţă prin credinţa personală a pacientului. Este o terapie şi nu o magie, plecând de la ştiinţa medicală psihiatrică, ca însoţind întotdeauna terapia biologică şi, eventual, pe cea psihologică, socioterapia şi ergoterapia. Ca şi terapia psihologică, se aplică imediat după criză, în etapa a II-a terapeutică, urmând întotdeauna perioadei acute de boală, tratată biologic. Preotul insistă (terapia spirituală), ca pacientul, să nu întrerupă tratamentul medicamentos şi-l ajută pe acesta să nu se stigmatizeze, şi îi îmbunătăţeşte imaginea şi încrederea în sine. Tratamentul religios, alături de celelalte tipuri de tratament psihiatric, recuperează bio-psiho-socio-spiritual personalitatea, îmbunătăţind timpul de remisie şi salvând nivelul profesional, familial şi social al pacientului. Terapia religioasa ortodoxă are ca suport credinţa pacienţilor ortodocşi trăită şi conceptualizată, axul central fiind concepţia creştină despre viaţă, boală şi moarte, dar şi relaţia creştină în dialogul EU-TU, îmbunătăţită de valorile virtuţilor creştine, încununate tainic şi luminos de dragostea care niciodată nu piere. Având ca sistem de referinţă concepţia creştină despre boală, comportamente şi trăiri regresive ca: stigmatizarea, dependenţa, victimizarea, disperarea şi izolarea pacientului creştin cu personalitatea regresată post psihiatric, se pot corecta şi trata urmând o mai uşoară recuperare familială, socială şi profesională. Terapia religioasă este o terapie sacră, săvârşită în lăcaşurile sacre din cadrul spitalelor de către preoţi, fiind simbolul sănătăţii şi normalităţii spirituale şi psihice, atât de râvnite de pacienţi, dar şi prin microgrupul religios format din creştini sănătoşi, pacientul considerându-se şi el mai sănătos, încercând şi reuşind, de cele mai multe ori, să-şi uite condiţia de bolnav. Este un mod eficient de luptă în scăderea stimei de sine, cu rutina, cu plictisul, cu apatia (simptomatologie negativă sau deficit organic, reziduală psihozei şi care rămâne întotdeauna prezentă chiar şi după cel mai modern tratament biologic, neuroleptic, atipic). Mânăstirile şi bisericile au fost şi sunt preferate întotdeauna de pacienţi. Efectele de liniştire şi de normalizare ale Sfintelor Taine şi Sfintelor Liturghii fiind unanim recunoscute de ei şi preferate spitalelor şi policlinicilor unde ei îşi trăiesc psihotraumatizant şi stigmatizant condiţia de bolnav. Efectele de liniştire şi încredere sunt atât de apreciate de către pacienţi încât ei, exagerând, consideră suficient acest tratament, abandonându-l pe cel biologic. Pentru ca această metodă terapeutică să fie urmată de pacient, este necesară prezenţa credinţei ortodoxe în sistemul de valori personale. Prima sarcină a duhovnicului ca şi a psihiatrului credincios este aceea de a pune diagnosticul duhovnicesc, adică este nevoie să stabilească ce componentă a suferinţei are o cauza duhovnicească, nemijlocită şi se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit, totodată, care anume din suferinţele lui reprezintă manifestarea unei boli sufleteşti care îşi are cauza în tulburări ale activităţii cerebrale sau a întregului organism şi, ca atare, cere competenţa medicală. Pe măsura însănătoşirii bolnavului, ponderea ajutorului psihologic se va diminua, iar cea a ajutorului duhovnicesc va creşte. Ca un considerent general asupra bolilor de ordin sufletesc trebuie să spunem că tratarea lor, într-o ambianţă cultic-religioasă, este singura eficientă asupra modalităţilor de soluţionare a ei, care pune un accent decisiv pe elementul material, social şi politic. Experienţa medical-educativă a dus la concluzia că participanţii la opera de vindecare sustinuţi de un sentiment religios spiritual au mult mai multe şanse pentru recuperarea lor. Un ins susţinut de o convingere religioasă şi de un comportament corespunzător îşi va găsi mult mai uşor calea de apropiere de Dumnezeu şi desalvare a sufletului lui. 70% dintre pacienţi sunt de acord asupra beneficiilor credinţei şi spiritualităţii religioase care le da un scop bine definit în viaţă şi o speranţă substanţială de vindecare a bolii. Fapt de retinut este, însă, acela că femeile au mai multă înclinare religioasă decât barbaţii, ceea ce le acordă mult mai multe posibilităţi de rezolvare a situaţiei dificile din viaţa lor. Acest comportament, mai propriu femeilor, le acordă o mai mică dependenţă faţă de oameni, le susţine în profesie şi în îndeletnicirile lor, ca şi cum ar vorbi cu Dumnezeu. Această dependenţă de Dumnezeu, le ofera femeilor o mai mare posibilitate de integrare în societate, le protejează împotriva aspirităţii simptomelor bolilor, a internărilor în spital şi hotărăşte sporirea bucuriei la bolnavele de ordin psihic. S-a observat că subiectele cărora li se reduce tratamentul doar la metode psihiatrice fără sprijinirea lui pe o concepţie sacra nu dau aceleaşi rezultate ca atunci când tratamentul psihiatric este dublat de o viziune religioasă. Prin Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi, nu mai puţin, prin citirea cărţilor sacre, atât femeile cât şi bărbaţii au şansa de a se vindeca mult mai uşor în cazul unei suferinţe de ordin psihiatric. Ca atare, tratamentul orietat, în primul rând spiritual-religios, exprimat prin nivelul de revenire finală a pacientului, prezintă o importanţă deosebită în adâncirea relaţiei moral-spirituală dintre medic şi pacient. Medicului îi revine un respect constant faţă de orientarea religioasă a pacientului. Nu este lipsită de importanţă orientarea religioasă în relaţia medic-pacient pentru că terapia religioasă este şi o socio-terapie datorită şi faptului că ea este veche de sute de ani, interzicerea ei în ţara noastră de-a lungul perioadei comuniste fiind profund nefericită pentru bolnavii de ordin sufletesc cât şi pentru instituţia medicală. Să nu neglijăm influenţa defavorabilă pe care o au asupra bolnavilor sectele religioase. Ele trebuie combătute, cu energie şi pricepere, pentru a le neutraliza efectele în procesul curativ. PRIN JERTFĂ ŞI IUBIRE PENTRU APROAPELE NOSTRU VOM

CONTRIBUI LA ALINAREA BOLII SUFLETEŞTI.