Sextil Pușcariu - contribuții esențiale la studiul limbii române

Sextil Iosif Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran), membru corespondent al Academiei Române din 1905 și, începând cu anul 1914, membru titular, a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician roman.    

     

Sextil Puscariu se identifică în cultura românească mai ales prin titlurile sale de referință în domeniul lingvisticii și filologiei fiind unul dintre cei mai mari lingviști ai României, adevărat șef de școală, care și-a desfășurat activitatea în următoarele domenii:

-       Dezbaterea problemelor esențiale ale romanității și ale latinității limbii române;

-       Cunoașterea aspectelor cu caracter normativ (ortografie, sistemul fonetic și fonologic al limbii noastre);

-       Fundamentarea lexicografiei și a geografiei lingvistice românești;

-       Promovarea unor metode noi de studiere a vocabularului.

Datorită concepției sale înnoitoare asupra limbii, Sextil Pușcariu este considerat un precursor al lingvisticii integrale, curent lingvistic al cărui părinte a fost Eugeniu Coșeriu.

Sextil Pușcariu a urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, la actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”, după care pleacă pentru studiile superioare universitare în Germania, la Leipzig (1895 -1899), numărîndu-se printre elevii unor străluciţi lingvişti ai vremii între care indo-europenistul K. Brugmann, slavistul A. Leskien, germanistul Ed. Sievers. Tot aici îl are ca profesor pe G. Weigand, devenind unul din colaboratorii activi ai Institutului de limba română, organizat de acesta pe lîngă Universitatea din Leipzig., apoi în Franța, la Paris (1899 - 1901) cu G. Paris, J. Gilliéron și în Austria, la Viena (1902 - 1904) cu C. Jirečec, W. Meyer-Lübke s.a.

Devine doctor în filosofie al Universității din Leipzig în 1899, cu teza Die rumänische Diminutivsuffixe, respectiv docent privat pentru filologia românească la Universitatea din Viena (1904 - 1906) cu o lucrare de romanistică — Lateinisches Ti und Ki im rumänischen, italienischen und sardinischen.  

Începând din anul 1906, este profesor extraordinar și ajunge titularul catedrei de limbă și literatură română timp de zece ani (începând cu anul 1908) și decanul Facultății de Filosofie de la Universitatea din Cernăuți în 1918.

 Tot aici conduce din, 22 octombrie 1918, revista „Glasul Bucovinei" (1918—1919), cea mai activă și răspândită publicație românească din Bucovina.

În primăvara lui 1919 i se oferă postul de ministru al Bucovinei la București, dar refuză, preferând să rămână un om de știință. Este numit comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universității Daciei Superioare din Cluj după Unirea Transilvaniei cu România, care purta înainte de Marea Unire denumirea de Universitatea Franz Josef. Devine primul rector român al Universității din Cluj și pune temelia Muzeului Limbii Române (1919), primul institut românesc de lingvistică. Va fi numit membru în delegația României la Liga Națiunilor de la Geneva (1922 - 1925). Devine reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectual de pe lângă Societatea Națiunilor (1922) și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică începând cu anul 1936. Din 1926, profesor de filologie română la Universitatea din Cluj.

Sextil Puşcariu este şi directorul „Dacoromaniei", buletin al Muzeului limbii române, în paginile căruia şi-au găsit o amplă dezbatere numeroase probleme de lingvistică şi literatură. Personalitate complexă, S.P se impune prin multitudinea preocupărilor sale, ce cuprind aproape toate ramurile lingvisticii. De la studiul său de debut, Der Dialekt des oberes Oltthales (în „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache", 1898), şi pînă la sfîrşitul vieţii, a publicat, în volum şi în numeroase periodice româneşti şi străine, peste 400 de lucrări de istoria limbii, dialectologie, romanistică, fonetică şi fonologie, lexicologie şi lexicografie, istorie şi critică literară. Format la şcoala neogramaticilor şi a lingviştilor comparativişti, este preocupat mai ales de probleme de istorie a limbii române, de locul ei în aria romanică. Lucrarea sa Zur Rekonstruktion des Urrumänischen (Halle, 1910) reprezintă prima încercare de reconstituire a formelor limbii române anterioare diversificării ei dialectale (străromâna sau româna comună), în discursul de recepţie la Academie (1920), Locul limbii române între limbile romanice, relevînd latinitatea limbii române, similitudinile ei structurale, dar şi deosebirile faţă de celelalte limbi romanice, ca rezultat al împrejurărilor diferite de dezvoltare, el evidenţiază pentru prima oară situaţia specifică a românei, valoarea ei de cel mai vechi şi sigur document pentru reconstituirea formelor de latină populară.

Receptiv la cele mai noi teorii şi metode de cercetare lingvistică (s-a vorbit, în acest sens, despre eclectismul său doctrinar, cu rezultate dintre cele mai fericite pentru realizările obţinute), S.P s-a apropiat mai ales de structuralismul praghez, aplicînd pentru prima oară la noi, în mod critic şi adecvat ideile acestei şcoli (Morfofonemul şi economia limbii, DR, VI, 1929 — 1930; Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi morfologic al limbii române, DR, VII, 1931-1932). Contribuţia sa fundamentală rămîne însă în domeniul lexicografiei şi lexicologiei, în 1905, publică la Heidelberg Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigen aller romanischen Sprachen (distins de Academia Română cu premiul „I. Heliade Rădulescu"). Lucrare necesară, după dicţionarul lui Cihac, căruia îi este superior, dicţionarul lui Sextil Pușcariu  dă o imagine mai clară a elementului latin din limba română şi reprezintă o etapă pregătitoare pentru opera lui capitală Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei). Elaborarea dicţionarului limbii române, după încercarea latinizantă a lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, după abandonarea ei de către Haşdeu şi de către Philippide, este încredinţată de Academie, în 1906, lui Sextil Pușcariu

Înconjurat de un colectiv valoros (din 1919 lucrările se desfăşoară în cadrul Muzeului limbii române), Sextil Pușcariu  reuşeşte să publice trei volume masive cu literele A —B (1913), C (1940), F-I (1934) şi fascicule cu literele J — L (pînă la lojniţă, 1937 — 1948) şi începutul lui D (1949), adică aproximativ jumătate din lucrarea proiectată. Deşi neterminat (elaborarea lui s-a reluat din 1949 după reorganizarea Academiei Române), Dicţionarul limbii române a constituit cea mai bună lucrare lexicografică românească, realizată la nivelul celor mai bune dicţionare din lume. Explicativ, dar în acelaşi timp istoric, etimologic (deosebit de valoros din acest punct de vedere) şi normativ, el cuprinde lexicul românesc prezentat sub aspectul evoluţiei sale istorice, al diferenţierii geografice şi stilistice. Paralel cu conducerea şi revizuirea întregii lucrări, Sextil Pușcariu  desfăşoară o bogată activitate lexicologică, mai ales în „Dacoromania", la rubrica Din perspectiva dicţionarului. Spirit refractar oricărei închistări metodologice, convins că „pentru fenomenul lingvistic nu există de obicei o singură, ci mai multe posibilităţi de explicare", Sextil Pușcariu  este atras şi de geografia lingvistică, aducînd o contribuţie importantă în dezvoltarea dialectologiei româneşti şi romanice.

În cadrul Muzeului limbii române el iniţiază Atlasul lingvistic român, operă vastă, indispensabilă cercetărilor dialectologice, unul din primele atlase romanice (precedat de lucrările similare pentru franceză şi italiană)

Conceput în 10 volume, pentru care materialul a fost strîns în întregime (de doi anchetatori — Emil Petrovici şi Sever Pop — cu două chestionare distincte, inovaţie a lui Sextil Pușcariu ), din atlas nu au apărut în timpul vieţii sale decît trei volume mari, însoţite de alte trei mici, cu hărţi colorate (de asemenea inovaţie a lui Sextil Pușcariu ), prezentînd sintetic fenomenele studiate. Şi această lucrare va fi continuată după moartea sa. Ca şi în cazul dicţionarului, Sextil Pușcariu  realizează, paralel cu activitatea de conducere a lucrărilor, o serie de comentarii deopotrivă de valoroase (Atlasul lingvistic al României, 1929; Hărţile graiului, 1933; Atlasul lingvistic român. Prospect, 1936; Les enseignements de l'Atlas linguistique de Roumanie, 1936 etc.). Dialectologia românească datorează lui Sextil Pușcariu  şi cea mai bogată monografie a dialectului istroromân (Studii istroromâne, 3 vol., Bucureşti, 1906—1929).

Lucrarea fundamentală asupra limbii române preconizată de Sextil Pușcariu  era Limba română, sinteză a structurii şi evoluţiei limbii noastre, concepută în 4 volume din care au apărut doar primele două: I. Privire generală (Bucureşti, 1940; reeditat în 1976) şi II. Rostirea (publicat postum, 1959). Capacitatea de a se apleca asupra amănuntului revelator, îmbinată cu o uimitoare putere de sinteză, claritatea gîndirii şi a stilului, concizia şi precizia informaţiilor, conferă lucrărilor lui Sextil Pușcariu, alături de o neştirbită valoare ştiinţifică, şi o mare accesibilitate.

El aparţine acelei categorii de oameni de ştiinţă ale căror opere, răspunzînd celor mai înalte exigenţe ale specialiştilor, constituie, în acelaşi timp, lucrări de popularizare a disciplinei lingvistice, de transformare a ei într-un instrument general de cultură. În lingvistica românească, Sextil Pușcariu  rămîne ca savant de renume mondial (membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine, între care Academia Saxonă din Leipzig, Academia de Ştiinţe din Berlin, Comitetul permanent internaţional de lingvistică), iniţiator de lucrări fundamentale, creator şi organizator de şcoală. Activitatea sa, depăşind graniţele ştiinţei căreia i-a consacrat cea mai mare parte a vieţii, a îmbrăţişat, cu rezultate deopotrivă de remarcabile, istoria patriei, istoria şi critica literară.

Sextil Pușcariu a refuzat să emigreze, deși familia regală îl invitase să facă parte din suita care urma să primească aprobarea de a părăsi țara împreună cu Regele Mihai și cu Regina Elena, în ianuarie 1948. Sextil Pușcariu moare la vârsta de 71 de ani, la 5 mai 1948, la Bran, fiind înmormântat la Brașov în data de 7 mai 1948.

În timpul regimului comunist scrierile lui Sextil Pușcariu au fost în mare parte puse la index, câteva lucrări făcând totuși excepție. Fișele de la Dicționarul Tezaur al Limbii Române, reprezentând munca sa de o viață, au fost revizuite ideologic chiar de un elev al său, Dimitrie Macrea, care va deveni ulterior un important lingvist.

De-a lungul vieții Sextil Pușcariu, specialist in istoria limbii si literaturii romane, ne-a lasat pagini importante de lingvistica generala, lexicografie, dialectologie, a aprofundat numeroase aspecte ale culturii naționale, de la filologie la artă, de la istorie la critică literară, a scris versuri și schițe, cronici muzicale și teatrale, a întreținut legături strânse cu numeroși reprezentanți ai culturii noastre.

Dintre operele sale amintim:

-       Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905.

-       Studii istroromâne, vol. I-III , București, 1906-1929.

-       Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, Halle, 1910.

-       Dicționarul limbii române (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță), București, 1913-1948 (coordonare).

-       Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1921, ed. a II-a, 1930, ed. a III-a, 1936; reeditată în 1987.

-       Limba română, vol. I, Privire generală, București, 1940; reeditată în 1976; vol. II, Rostirea, 1959; reeditată în 1994.

-       Călare pe două veacuri, București, 1968.

-       Cercetări și studii, București, 1974.

-       Brașovul de altădată, Cluj, 1977.

-       Memorii, București, 1978.

-       Spița unui neam din Ardeal, Cluj, 1998.

                                                                                            Pr.Dr.Radu Ilas

Contribuții ale Mitropolitului Eugenie Hacman la biserica românească din Bucovina

 Satul Vaslăuți din regiunea Cernăuţi este locul de naștere a primului mitropolit ortodox al Bucovinei, Eugenie Hacman (1793-1873). Datorită strădaniilor sale, o biserică autonomă bucovineană a existat timp de 70 de ani până la ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS.

Eugenie Hacman, provenit dintr-o familie de ţărani români originară din părţile Hotinului, a fost un cleric ortodox român, și a avut rangul de episcop al Bucovinei (1835–1873) şi mai apoi pe cel de arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei (ianuarie – martie 1873).

După absolvirea studiilor secundare, a urmat cursurile Şcolii clericale din Cernăuţi şi apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Viena, pe care le-a absolvit în 1823.

Având studii înalte, după absolvirea facultăţii, a fost tuns în monahism în anul 1823, fiind hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah și numit catihet (profesor de religie) la Şcoala trivială, apoi profesor pentru studiul biblic la Institutul Teologic din Cernăuţi (1827-1835).

Mitropolit Eugenie Hacman

În anul 1835, este numit şi hirotonit ca episcop ortodox al Bucovinei episcopul Eugenie Hacman a contribuit la dezvoltarea eparhiei bucovinene. El a sprijinit construirea de noi biserici, în perioada păstoririi sale fiind construite Palatul mitropolitan şi Catedrala Mitropolitană din Cernăuţi (1844-1864).

Deşi românii din Imperiul Austro-Ungar doreau înfiinţarea unei singure Mitropolii pentru toţi românii ortodocşi din imperiu, episcopul Eugenie Hacman s-a opus revendicărilor naţionale româneşti, luptând cu disperare pentru înfiinţarea unei Mitropolii a Bucovinei şi visând să ajungă în scaunul de mitropolit. În anul 1861, clerul din Bucovina a decretat ridicarea episcopiei la rang de mitropolie.

Totuşi, fruntaşii bucovineni (printre care şi Eudoxiu Hurmuzachi) au făcut parte din delegaţia românilor din toate eparhiile române de pe teritoriul Austro-Ungariei venită în anul 1862 cu o petiţie în faţa Împăratului. Ca urmare a acestui demers, Împăratul Franz Iosif I şi-a dat acordul pentru înfiinţarea unei mitropolii greco-ortodoxă, independentă de cea sârbească. Episcopul Ardealului, Andrei Şaguna, a cerut încorporarea în viitoarea Mitropolie şi a românilor din Bucovina, în ciuda opoziţiei episcopului Hacman care dorea separarea.

Deși s-a spus despre Eugenie Hacman că nu a servit mereu interesele românilor, înaltul prelat a fost alături de aceștia dovadă fiind o scriosare a sa  

 "catra drept credincioasa gramada din Boian" în momentul când erau în conflict cu familia polono-armeana Stefanovici.

Iata continutul acestei scrisori, scrisa de catre episcopul Hacman in limba română si trimisa satenilor razvratiti din Boian:

"Cuprinzaindu-ne durere foarte simtitoare pentru necuvioasele patiri ale preotilor vostri Simion si Petru, inca mai mare durere ne cuprinde pentru patirile voastre, cei ce, pentru straimbatatea care v-ar fi facaind-o pomenitii preoti, faceti straimbatate Sfintei Biserici, maicii voastre. Aceasta nu v-a facut nici un rau. Pentru ce dar multi dintre voi voesc a se instraina de ea? Pentru ce dar multi au intrat in biserici straine, spre a se inchina aice si a asculta invatatura de la invatator strain?

Tot raul ce v-au facut preotii nu va vine de la biserica, precum aceasta nici nu se poate gaindi. Cum dara puteti voi amairi si pe Noi, Arhiereul vostru, carele neincetat se grijeste pentru mai maintuirea sufletului vostru?

Dat-a cineva catre Protoprezvitor, catre Consistor sau catre Noi o jaloba impotriva preotilor si caind? Dar daca nimene n-a facut-o aceasta, care nu au facut un pacat toti acesti ce s-au dus la preotul cel latinesc sau rusasc si s-au iscalit ca ai lor poporeni?

Mare pacat au facut ei, si spre a lui iertare ei trebuie sa se spovedeasca, si atunci vor fi si de la Arhiereu, si de la Dumnezeu iertati.

Cu toate acestea, devreme ce am inteles deplin si cu adevarat starea poporului, Noua iubit, si am cunoscut durerea lui, am hotarait, spre inlesnirea sortii sale, a face o schimbare in privinta imprejurarilor pastoriei de acolo, care o si punem la cale, nadajduind vairtos cum ca prin aceasta se va intoarce iarasi duhul pacii si al dragostei si cucerniciei in inimile cele amaraite, si vor ramainea toti acolo, unde s-au nascut, unde s-au botezat si unde zac mosii si stramosii lor, ca adevarati fii si credinciosi ai maicii sale biserici pravoslavne a rasaritului, ramainaindu-le si Noi cu deplina bunavoire si impartindu-le a Noastra Arhiereasca blagoslovenie.

Ce se atinge de jaluirile poporenilor asupra pastorilor sai, in privinta aceasta s-a orainduit, mai inainte de ce am spus Protopresviterului Procopovici cercetarea sa, de la inalta Ocairmuire a Tarii o comisie amestecata, care are sa faca fara zabava la starea locului la Boian o cercetare, la care vor fi slobozi poporenii cei asupriti a da la protocol jaluirile sale fara sfiala, pe cuget si pe dreptate.

Cernauti la 13/25 martie 1856

Eugenie".

La data de 12/24 decembrie 1864, Curtea Imperială de la Viena a decretat înfiinţarea Mitropoliei românilor din Transilvania şi Ungaria (cu sediul la Sibiu), dar fără Eparhia Bucovinei.

La data de 23 ianuarie 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de mitropolie, încorporând şi două episcopii slave din Dalmaţia, iar PS Eugenie a fost numit arhiepiscop de Cernăuţi şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Totuşi, el nu şi-a văzut visul împlinit, neapucând să fie instalat în scaunul mitropolitan. Corpul său a fost adus în Bucovina, fiind înmormântat în Catedrala Mitropolitană din Cernăuţi, ctitorită de el.

În perioada păstoririi sale, a militat și pentru dezvoltarea învăţământului primar şi a şcolilor confesionale. A introdus din proprie iniţiativă limba română ca limbă de învăţământ în locul latinei la Institutul Teologic din Cernăuţi, dar s-a opus introducerii alfabetului latin. În anul 1837, el a obţinut aprobarea de reînfiinţare a unor şcoli primare româneşti, iar în 1848 a înfiinţat o Şcoală normală la Cernăuţi, cu limba de predare română, dar în 1869 acestea devin şcoli de stat cu limba de predare germană.

După moartea la data de 31 martie/12 aprilie 1873 a mitropolitului Eugenie Hacman, arhimandritul Teofil Bendela este ales în funcția de arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Este hirotonit întru arhierie la Sibiu în data de 21 aprilie 1874 și instalat în scaunul mitroopolitan de la Cernăuți la 21 mai 1874. În scurta perioadă cât a condus Mitropolia Bucovinei, IPS Teofil a dat porunca de a se introduce scrierea cu litere latine în Eparhia Bucovinei.

                                                                     

Pr.Dr.Radu Ilas