Sextil
Iosif Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran), membru
corespondent al Academiei Române din 1905 și, începând cu anul 1914, membru
titular, a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar
muzical și teatral, publicist și academician roman.
Sextil
Puscariu se identifică în cultura românească mai ales prin titlurile sale de
referință în domeniul lingvisticii și filologiei fiind unul dintre cei mai mari
lingviști ai României, adevărat șef de școală, care și-a desfășurat activitatea
în următoarele domenii:
- Dezbaterea problemelor
esențiale ale romanității și ale latinității limbii române;
- Cunoașterea aspectelor
cu caracter normativ (ortografie, sistemul fonetic și fonologic al limbii
noastre);
- Fundamentarea
lexicografiei și a geografiei lingvistice românești;
- Promovarea unor metode
noi de studiere a vocabularului.
Datorită
concepției sale înnoitoare asupra limbii, Sextil Pușcariu este considerat un precursor
al lingvisticii integrale, curent lingvistic al cărui părinte a fost Eugeniu
Coșeriu.
Sextil Pușcariu a urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, la actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”, după care pleacă pentru studiile superioare universitare în Germania, la Leipzig (1895 -1899), numărîndu-se printre elevii unor străluciţi lingvişti ai vremii între care indo-europenistul K. Brugmann, slavistul A. Leskien, germanistul Ed. Sievers. Tot aici îl are ca profesor pe G. Weigand, devenind unul din colaboratorii activi ai Institutului de limba română, organizat de acesta pe lîngă Universitatea din Leipzig., apoi în Franța, la Paris (1899 - 1901) cu G. Paris, J. Gilliéron și în Austria, la Viena (1902 - 1904) cu C. Jirečec, W. Meyer-Lübke s.a.
Devine
doctor în filosofie al Universității din Leipzig în 1899, cu teza Die
rumänische Diminutivsuffixe, respectiv docent privat pentru filologia
românească la Universitatea din Viena (1904 - 1906) cu o lucrare de romanistică
— Lateinisches Ti und Ki im rumänischen, italienischen und sardinischen.
Începând
din anul 1906, este profesor extraordinar și ajunge titularul catedrei de limbă
și literatură română timp de zece ani (începând cu anul 1908) și decanul
Facultății de Filosofie de la Universitatea din Cernăuți în 1918.
Tot aici conduce din, 22 octombrie 1918,
revista „Glasul Bucovinei" (1918—1919), cea mai activă și răspândită
publicație românească din Bucovina.
În
primăvara lui 1919 i se oferă postul de ministru al Bucovinei la București, dar
refuză, preferând să rămână un om de știință. Este numit comisar general al
Consiliului Dirigent privind organizarea Universității Daciei Superioare din
Cluj după Unirea Transilvaniei cu România, care purta înainte de Marea Unire
denumirea de Universitatea Franz Josef. Devine primul rector român al
Universității din Cluj și pune temelia Muzeului Limbii Române (1919), primul
institut românesc de lingvistică. Va fi numit membru în delegația României la
Liga Națiunilor de la Geneva (1922 - 1925). Devine reprezentantul României la
Institutul Internațional de Cooperație Intelectual de pe lângă Societatea
Națiunilor (1922) și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică începând
cu anul 1936. Din 1926, profesor de filologie română la Universitatea din Cluj.
Sextil
Puşcariu este şi directorul „Dacoromaniei", buletin al Muzeului limbii
române, în paginile căruia şi-au găsit o amplă dezbatere numeroase probleme de
lingvistică şi literatură. Personalitate complexă, S.P se impune prin
multitudinea preocupărilor sale, ce cuprind aproape toate ramurile
lingvisticii. De la studiul său de debut, Der Dialekt des oberes Oltthales (în
„Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache", 1898), şi pînă la
sfîrşitul vieţii, a publicat, în volum şi în numeroase periodice româneşti şi
străine, peste 400 de lucrări de istoria limbii, dialectologie, romanistică,
fonetică şi fonologie, lexicologie şi lexicografie, istorie şi critică
literară. Format la şcoala neogramaticilor şi a lingviştilor comparativişti,
este preocupat mai ales de probleme de istorie a limbii române, de locul ei în
aria romanică. Lucrarea sa Zur Rekonstruktion des Urrumänischen (Halle, 1910)
reprezintă prima încercare de reconstituire a formelor limbii române anterioare
diversificării ei dialectale (străromâna sau româna comună), în discursul de
recepţie la Academie (1920), Locul limbii române între limbile romanice,
relevînd latinitatea limbii române, similitudinile ei structurale, dar şi
deosebirile faţă de celelalte limbi romanice, ca rezultat al împrejurărilor diferite
de dezvoltare, el evidenţiază pentru prima oară situaţia specifică a românei,
valoarea ei de cel mai vechi şi sigur document pentru reconstituirea formelor
de latină populară.
Receptiv
la cele mai noi teorii şi metode de cercetare lingvistică (s-a vorbit, în acest
sens, despre eclectismul său doctrinar, cu rezultate dintre cele mai fericite
pentru realizările obţinute), S.P s-a apropiat mai ales de structuralismul
praghez, aplicînd pentru prima oară la noi, în mod critic şi adecvat ideile
acestei şcoli (Morfofonemul şi economia limbii, DR, VI, 1929 — 1930;
Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi morfologic al limbii române, DR, VII,
1931-1932). Contribuţia sa fundamentală rămîne însă în domeniul lexicografiei
şi lexicologiei, în 1905, publică la Heidelberg Etymologisches Wörterbuch der
rumänischen Sprache. I. Lateinisches
Element mit Berücksichtigen aller romanischen Sprachen (distins de Academia
Română cu premiul „I. Heliade Rădulescu"). Lucrare necesară, după
dicţionarul lui Cihac, căruia îi este superior, dicţionarul lui Sextil
Pușcariu dă o imagine mai clară a
elementului latin din limba română şi reprezintă o etapă pregătitoare pentru
opera lui capitală Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei).
Elaborarea dicţionarului limbii române, după încercarea latinizantă a lui A.T.
Laurian şi I.C. Massim, după abandonarea ei de către Haşdeu şi de către
Philippide, este încredinţată de Academie, în 1906, lui Sextil Pușcariu
Înconjurat de un colectiv valoros (din 1919 lucrările se
desfăşoară în cadrul Muzeului limbii române), Sextil Pușcariu reuşeşte să publice trei volume masive cu
literele A —B (1913), C (1940), F-I (1934) şi fascicule cu literele J — L (pînă
la lojniţă, 1937 — 1948) şi începutul lui D (1949), adică aproximativ jumătate
din lucrarea proiectată. Deşi neterminat (elaborarea lui s-a reluat din 1949
după reorganizarea Academiei Române), Dicţionarul limbii române a constituit
cea mai bună lucrare lexicografică românească, realizată la nivelul celor mai
bune dicţionare din lume. Explicativ, dar în acelaşi timp istoric, etimologic
(deosebit de valoros din acest punct de vedere) şi normativ, el cuprinde
lexicul românesc prezentat sub aspectul evoluţiei sale istorice, al
diferenţierii geografice şi stilistice. Paralel cu conducerea şi revizuirea
întregii lucrări, Sextil Pușcariu desfăşoară
o bogată activitate lexicologică, mai ales în „Dacoromania", la rubrica
Din perspectiva dicţionarului. Spirit refractar oricărei închistări
metodologice, convins că „pentru fenomenul lingvistic nu există de obicei o
singură, ci mai multe posibilităţi de explicare", Sextil Pușcariu este atras şi de geografia lingvistică,
aducînd o contribuţie importantă în dezvoltarea dialectologiei româneşti şi
romanice.
În cadrul Muzeului limbii române el iniţiază Atlasul
lingvistic român, operă vastă, indispensabilă cercetărilor dialectologice, unul
din primele atlase romanice (precedat de lucrările similare pentru franceză şi
italiană)
Conceput în 10 volume, pentru care materialul a fost
strîns în întregime (de doi anchetatori — Emil Petrovici şi Sever Pop — cu două
chestionare distincte, inovaţie a lui Sextil Pușcariu ), din atlas nu au apărut
în timpul vieţii sale decît trei volume mari, însoţite de alte trei mici, cu
hărţi colorate (de asemenea inovaţie a lui Sextil Pușcariu ), prezentînd
sintetic fenomenele studiate. Şi această lucrare va fi continuată după moartea
sa. Ca şi în cazul dicţionarului, Sextil Pușcariu realizează, paralel cu activitatea de
conducere a lucrărilor, o serie de comentarii deopotrivă de valoroase (Atlasul
lingvistic al României, 1929; Hărţile graiului, 1933; Atlasul lingvistic român.
Prospect, 1936; Les enseignements de l'Atlas linguistique de Roumanie, 1936
etc.). Dialectologia românească datorează lui Sextil Pușcariu şi cea mai bogată monografie a dialectului
istroromân (Studii istroromâne, 3 vol., Bucureşti, 1906—1929).
Lucrarea fundamentală asupra limbii române preconizată de
Sextil Pușcariu era Limba română, sinteză
a structurii şi evoluţiei limbii noastre, concepută în 4 volume din care au
apărut doar primele două: I. Privire generală (Bucureşti, 1940; reeditat în
1976) şi II. Rostirea (publicat postum, 1959). Capacitatea de a se apleca
asupra amănuntului revelator, îmbinată cu o uimitoare putere de sinteză,
claritatea gîndirii şi a stilului, concizia şi precizia informaţiilor, conferă
lucrărilor lui Sextil Pușcariu, alături de o neştirbită valoare ştiinţifică, şi
o mare accesibilitate.
El aparţine acelei categorii de oameni de ştiinţă ale
căror opere, răspunzînd celor mai înalte exigenţe ale specialiştilor,
constituie, în acelaşi timp, lucrări de popularizare a disciplinei lingvistice,
de transformare a ei într-un instrument general de cultură. În lingvistica românească,
Sextil Pușcariu rămîne ca savant de
renume mondial (membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine, între care
Academia Saxonă din Leipzig, Academia de Ştiinţe din Berlin, Comitetul
permanent internaţional de lingvistică), iniţiator de lucrări fundamentale,
creator şi organizator de şcoală. Activitatea sa, depăşind graniţele ştiinţei
căreia i-a consacrat cea mai mare parte a vieţii, a îmbrăţişat, cu rezultate
deopotrivă de remarcabile, istoria patriei, istoria şi critica literară.
Sextil Pușcariu a refuzat să emigreze, deși familia
regală îl invitase să facă parte din suita care urma să primească aprobarea de
a părăsi țara împreună cu Regele Mihai și cu Regina Elena, în ianuarie 1948.
Sextil Pușcariu moare la vârsta de 71 de ani, la 5 mai 1948, la Bran, fiind
înmormântat la Brașov în data de 7 mai 1948.
În timpul regimului comunist scrierile lui Sextil
Pușcariu au fost în mare parte puse la index, câteva lucrări făcând totuși
excepție. Fișele de la Dicționarul Tezaur al Limbii Române, reprezentând munca
sa de o viață, au fost revizuite ideologic chiar de un elev al său, Dimitrie
Macrea, care va deveni ulterior un important lingvist.
De-a lungul vieții Sextil Pușcariu, specialist in istoria
limbii si literaturii romane, ne-a lasat pagini importante de lingvistica
generala, lexicografie, dialectologie, a aprofundat numeroase aspecte ale
culturii naționale, de la filologie la artă, de la istorie la critică literară,
a scris versuri și schițe, cronici muzicale și teatrale, a întreținut legături
strânse cu numeroși reprezentanți ai culturii noastre.
Dintre operele sale amintim:
- Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element
mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905.
- Studii istroromâne, vol.
I-III , București, 1906-1929.
- Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, Halle, 1910.
- Dicționarul limbii române (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță),
București, 1913-1948 (coordonare).
- Istoria literaturii
române. Epoca veche, Sibiu, 1921, ed. a II-a,
1930, ed. a III-a, 1936; reeditată în 1987.
- Limba română, vol. I,
Privire generală, București, 1940; reeditată în 1976; vol. II, Rostirea, 1959;
reeditată în 1994.
- Călare pe două veacuri,
București, 1968.
- Cercetări și studii,
București, 1974.
- Brașovul de altădată,
Cluj, 1977.
- Memorii, București,
1978.
- Spița unui neam din
Ardeal, Cluj, 1998.
Pr.Dr.Radu Ilas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu