Consemnãri privind contribuţia lui Iancu Flondor la consevarea spiritualităţii româneşti în Bucovina

Emanciparea politicã a românilor bucovineni a devenit în ultimele douã decenii ale secolului al XIX-lea o necesitate stringentã, înţeleasã din fericire la timp de tânãra generaţie a intelectualilor și politicienilor autohtoni. Reprezentanţii acesteia, proveniţi mai ales din mediul rural, s-au dovedit a fi foarte activi și eficienţi în crearea unei mișcãri naţionale puternice a românilor din Bucovina.

Tineri politicieni sunt excepţii ce dovedesc cã, noua clasã politicã româneascã începea sã manifeste voinţa politicã necesarã ameliorãrii situaţiei ţãrãnimii, dar și a învãţãtorilor și preoţilor de la sate.

De departe, sprijinul cel mai consistent, l-a oferit ţãrãnimii române, Iancu cavaler de Flondor, a cãrui generozitate și pragmatism, au reprezentat constante ale personalitãţii sale.

Iancu Flondor s-a născut la data de 3 august 1865 în oraşul Storojineţ (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, astăzi în Ucraina) în familia boierului Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Iancu era al doilea nãscut, având doi fraţi: Tudor (22.07.1862 - 23.06.1908) și Nicu (15.06.1872 - 1940 ?).

Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) şi căsătorit în Storojineţ cu Ecaterina von Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste şi a Smarandei. Mama sa, Isabella von Dobrowolski-Buchenthal, provenea din Rogojeşti. Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boiereşti, care a deţinut dregătorii şi a avut moşii în Ţara de Sus a Moldovei (Bucovina).

În calitate de stãpâni ai unor moșii, nobilii bucovineni erau obligaţi sã ia initiative construirii, în satele pe care le deţineau, a unor lãcașe de cult, în cazul în care nu existau deja biserici, sã le întreţinã și sã le repare pe cele existente, precum și sã înzestreze cu sesie preotul satului.

De numele Flondorilor este legatã ctitorirea unor biserici în Hliniţa (Adormirea Maicii Domnului, 1786) și Storojineţ (Sfântul Gheorghe, 1888).

A fost căsătorit cu Elena de Zotta (la 11 februarie 1899) şi a avut trei copii, Şerban (n.1900), Neagoe (n.1901) şi Mircea (n.1903).

O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iaşi şi publicată în anul 1933, În Arhivele Statului, Bucureşti, fond Iancu Flondor se găsesc diploma de absolvire a Universităţii din Cernăuţi şi cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul “Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918″, brevetul Coroana României cu “Marea cruce”, acordat de regele Ferdinand I (1918).

        După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuţi (k.k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz, bunicul sãu, Nicolai von Flondor, a fost unul din primii 24 de elevi înscriși în primul an de existenţã al acestei instituţii înfiinţate în capitala Bucovinei, în anul 1808), Iancu s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universitãţii din Viena (k.k.Universität zu Wien),obţinând,în 1894, titlul ştiinţific de Doctor în Drept sub numele Flondor Johann, Ritter von, din Storojineţ.

În anul 1892, murindu-i tatăl, se stabileşte la moşia sa de la Storojineţ. Se dedică activităţii politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina şi militând pentru unirea naţională a tuturor românilor.

Iancu Flondor s-a implicat în viaţa politică a Bucovinei încă de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a “tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca ş.a. Această grupare a acţionat în paralel cu organizaţiile politice oficiale, nefiind acceptaţi în rândul elitei politice româneşti o anumită perioadă. În timpul conflictului românilor cu guvernatorul Pace din anii 1891-1892, “tinerii” au fost cooptaţi în comitetul electoral de către “bătrânii” lideri politici care se vedeau ameninţaţi cu pierderea poziţiilor în Dieta Bucovinei.

Materalizarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuţi, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forţelor politice româneşti într-un partid naţional unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Naţional Român din Bucovina. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile “Gazetei Bucovinei”. Deşi tinerii s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanţii “bătrânilor” au obţinut majoritatea mandatelor încredinţate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândul clasei politice conducătoare româneşti. Tinerii s-au declarat nemulţumiţi şi au început să-i acuze pe membrii Dietei şi ai Comitetului Ţării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana şi că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea “tinerilor”, nemulţumiţi de politica promovată de elita tradiţională, de absenţa unor acţiuni ferme şi de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societăţii “Concordia” şi unii deputaţi ai Dietei şi Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor şi juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid naţional puternic. Noua formaţiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Naţional Român sau Partidul Naţional Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Naţional Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul “ Patria ” (1897-1900), editat de transilvăneanul Valeriu Branişte.

Tânăra generaţie susţinea un radicalism în viaţa politică şi în atitudinea faţă de administraţia Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele româneşti (ţărani, meseriaşi, intelectuali din lumea satelor şi din oraşe), conştientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendinţelor ce aduceau prejudicii întregii naţiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor cavaler de Stârcea din viaţa politică, în fruntea Partidului Naţional Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul ţării, iar liderii “tinerilor”, Iancu Flondor şi Modest Grigorcea au devenit vicepreşedinţi. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuinţată şi în actele oficiului”.

În urma manevrelor autorităţilor austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului pactizează cu oficialităţile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în acelaşi an. Împreună cu Gheorghe Popovici şi Ioan Ţurcan, întemeiază Partidul Naţional Poporal, având ca organ de presă “Deşteptarea” (înfiinţat în 1893). Preşedinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat preşedinte al Comitetului Central al partidului, devenind şef al formaţiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ședinţa din 4 iulie 1898, a comitetului Partidului Naţional Român din Bucovina, erau puse în discuţie probleme ca: numirea românilor în funcţii publice sau concordanţa între linia partidului și atitudinea deputaţilor români din Camera Imperialã. Iancu Flondor și George Popovici propuneau comitetului votarea a cinci rezoluţii, ce exprimau liniile concrete de acţiune faţã de abuzurile administraţiei provinciale și centrale:

I. Comitetul P.N.R din Bucovina, întrunit în ședinţa din 4 iulie 1898, aprobã și susţine atitudinea deputaţilor români din Camera Imperialã, ce respectã programul naţional al partidului.

II. Este aprobat protestul baronului George Wassilco faţã de abuzurile de putere ale politicii ungare, ce nesocotește relaţiile de bunã vecinãtate cu regatul României.

III. Comitetul naţional își aratã nemulţumirea faţã de decizia Comitetului ţãrii, de a numi un medic, de altã naţionalitate decât cea românã, la conducerea Spitalului ţãrii. Sunt criticaţi membrii români ai Comitetului ţãrii, ce nu au fost suficient de deciși în apãrarea intereselor naţionale.

IV. Comitetul naţional cere membrilor români ai Consiliului școlar al ţãrii sã susţinã fãrã șovãire principiul naţional, în toate problemele ce ţin de învãţãmântul în limba românã. În particular, se face demersul creãrii de clase paralele românești la Gimnaziul de Stat Superior din Cernãuţi.

V. Organizarea unei adunãri naţionale sub conducerea comitetului national.

Democratizarea vieţii politice a fost un obiectiv mereu prezent în activitatea lui Iancu Flondor, reflectat prin susţinerea unor categorii cât mai largi ale populaţiei românești, mai ales a ţãrãnimii

În acest sens a fost  a elaborat și adoptat, la 2 septembrie 1900, un program, axat pe revendicãri naţional-politice radicale, al Partidului Poporal Naţional (continuatorul Partidului Naţional Radical Român din Bucovina, dupã 1900), care avea în atenţie domeniile școlar, bisericesc, administrativ, economic și politic.

În planul cultic, documentul programatic, de esenţã democratã, susţinea: „deplina autonomie a bisericii, convocarea și instituirea definitivã a congresului bisericesc, înzestrat cu toate drepturile cuvenite, dupã canoane și legile statului”; întrebuinţarea averii bisericești doar în scopuri religioase; conservarea caracterului românesc al bisericii, pace confesionalã în condiţiile respectãrii drepturilor bisericii naţionale.

Adeziunea și simpatia intelectualilor români din mediul rural (preoţi, învãţãtori) faţã de Iancu Flondor, sunt dovezi de necontestat ale politicii acestuia, favorabile clasei ţãrãnești de rit ortodox.

Implicarea sa în susţinerea bisericii românești nu se limita doar la nivel declarativ.

La 6 noiembrie 1902, Iancu Flondor primea o scrisoare din partea comitetului bisericesc al satului Broscãuţi, care îi mulţumea pentru intervenţia sa, în sensul aducerii în localitate a unui preot român. Sãtenii români din Broscãuţi se confruntau cu sãrãcia și pericolul rutenizãrii, cãutându-și salvarea la conducãtorul Partidului Naţional. Consistoriul votase o subvenţie de 1600 de coroane pentru construirea unei case parohiale în localitatea amintitã. Bazându-se pe acest sprijin, nematerializat în practicã, comitetul bisericesc a contractat împrumuturi cu dobânzi mari; datoria, fiind imposibil de restituit, sãtenii din comitet îl rugau pe Iancu Flondor sã le acorde sprijin financiar.

Abuzurile  la  care  erau  supuși preoţii români din mediul rural, se aflau permanent în atenţia lui Iancu Flondor. Clericii români vedeau în persoana sa ultima soluţie pentru ameliorarea situaţiei lor economice, sociale, și nu în ultimul rând, naţionale. De cele mai multe ori însã, liderul românilor bucovineni se lovea de ignoranţã, corupţie sau rea voinţã din partea episcopului gr.or.al Bucovinei sau a membrilor Consistoriului. Înaltele feţe bisericești preferau sã colaboreze cu autoritãţile provinciale pentru foloase materiale ori pentru a-și menţine funcţiile și privilegiile.

 Averile Fondului Bisericesc erau în permanenţã secãtuite, iar preoţii români de la sate se confruntau cu un proces accelerat și aproape ireversibil de pauperizare. Dacã aceștia încercau sã apere caracterul românesc al bisericii și sã susţinã interesele naţionale în parohiile lor, li se aduceau învinuiri false, sau erau mutaţi disciplinar in alte comune rurale. Din nefericire, chiar unii locuitori români ai satelor le fãceau greutãţi preoţilor, care încercau sã ridice nivelul moral, naţional și economic al comunitãţilor pãstorite de ei.

La28  iulie  1899,  Adunarea  Cooperatorilor  Români din Cernãuţi îi mulţumea pentru ajutorul financiar acordat preoţimii române din Bucovina.

În ianuarie 1902, D. Popovici, absolvent al Facultãţii de Teologie, îi scria lui Iancu cavaler de Flondor în numele președintelui Soicetãţii „Însoţirea orãșenilor români din Suceava”, dr. G. Mihuţã, rugându-l sã acorde suma de 4000 de florini pentru construcţia sediului acestei asociaţii economice.

Un caz tipic pentru situaţia grea a preoţimii române din Bucovina, preotul Constantin Mercheș a fost mutat disciplinar de cãtre Consistoriu și episcopul Vladimir Repta, de cinci ori pe parcursul a șapte ani (între 1902-1909).

În 1902 Constantin Mercheș era preot în comuna Pârteștii de Jos, unde a pus bazele Cabinetului  de  lecturã „Unirea” și a filialei bãncii Raiffaissen, sprijinind material și contribuind la emanciparea sãtenilor din comuna amintitã  . Deși majoritatea ţãranilor români îl acceptau și îl susţineau, parohul din comunã împreunã cu un grup de presiune, alcãtuit din români și comercianţi evrei, îl considerau un adversar politic și un concurent incomod pentru afacerile lor.

Ei cereau episcopului alungarea lui din localitate.Aderenţa preotului Mercheș la programul partidului naţional condus de Iancu Flondor, și la principiile promovate de acesta, periclita afacerile veroase ale evreului Chaim Rosenstreich și ale unor români asociaţi cu el. Deși episcopul Repta a vizitat comuna Pârteștii de Jos, încercând sã aplaneze conflictul, corupţia din rândul membrilor Consistoriului a fost decisivã în mutarea disciplinarã a preotului român.

În 1909, același Constantin Mercheș a avut de înfruntat nedreptãţi și suferinţe în parohia sa din comuna Rus-Mãnãstioara. Greutãţile cu care se confrunta aici erau: lipsa unei locuinţe adecvate, recoltele slabe de pe domeniul parohial, pierderile de șeptel, în valoare de 800 de florini, moralitatea îndoielnicã și invidia unor sãteni, în frunte cu vornicul din Rus-Mãnãstioara, Nicolae Bumbu. Acesta îl reclamase la Consistoriu, acuzându-l cã ar fi ultragiat și adus injurii tuturor sãtenilor din comunã.Preotul Mercheș îl ruga pe Iancu Flondor sã intervinã pe lângã autoritãţile bisericești, pentru a nu fi mutat disciplinar a șasea oarã.

 Politica de deznaţionalizare promovatã de austrieci faţã de românii bucovineni, a determinat o eterogenizare etnicã și confesionalã în ducat, mai ales dupã 1910, când Curtea de la Viena aplica așa numitul „Ausgleich” (compromis electoral). Corpul electoral al Bucovinei era rupt în 5 fracţiuni: românã, ruteanã, germanã, polonezã, evreiascã. Aceastã mãsurã s-a reflectat în mod nefast pentru români, atât în plan politic, cât și bisericesc

Românilor li se reducea astfel ponderea în Dietã și în funcţiile publice, fiind dezavantajaţi faţã de ruteni, a cãror ascensiune politicã era mereu susţinutã de autoritãţi. Lipsa de coeziune a partidului naţional, permanenta lui fracţionare, și imposibilitatea coagulãrii unei formaţiuni politice românești unice, l-au dezgustat profund pe Iancu Flondor. Dupã mai multe retrageri temporare din partid, el a preferat sã nu mai participe la viaţa politicã, dupã 1910, pânã la unirea Bucovinei.Aceastã atitudine nu a reprezentat însã, abandonarea luptei naţionale a românilor bucovineni. Faptul cã, din 1909 a acceptat sã conducã Partidul Creștin Social Român, trebuie privit, nu ca un compromis, ci ca pe o încercare a sa de a îmbunãtãţi situaţia românilor bucovineni, datã fiind colaborarea politicienilor români cu Partidul Creștin Social din Viena. Un rol important în aceastã asociere, desigur de circumstanţã, l-a avut Aurel Onciul, al cãrui oportunism l-a ghidat mereu în viaţa politicã. Disensiunile între democraţii”lui Onciul și naţionaliștii lui Flondor au devenit ireconciliabile, impunând destrãmarea P.C.S.R

 Iancu Flondor nu putea sã rãmânã indiferent la degradarea statutului politic și naţional al românilor, și la metamorfoza bisericii romãnești din  Bucovina într-una ruteanã.

Într-o scrisoare din 16/29 iulie, Comitetul executiv al Adunãrii Naţionale Bisericești din Cernãuţi, îl informa cã trimisese împãratului o petiţie, prin care protesta faţã de procesul de rutenizare și deznaţionalizare a bisericii ortodoxe din Bucovina. Comitetul îi cerea „boierului din Storojineţ” sã sprijine acest document și sã adune în jurul sãu pe toţi românii bucovineni, pentru a determina ameliorarea stãrii acestei  vechi  instituţii  românești.  Ca  membri  ai  comitetului semnau scrisoarea cãtre Flondor Eusebie Popovici și O. Ţurcanu . Constantin Hurmuzachi, preocupat și el de gravele probleme ale bisericii naţionale, îi trimitea cavalerului Iancu Flondor studiul Chestia delimitãrii dieceselor naţionale gr.or. din Bucovina, pe care îl considerãm pertinent și bine documentat.

Autorul argumenta cã, raporturile etnografice din Bucovina nu sunt apte pentru o delimitare teritorialãa diocezelor românã și ruteanã. Compoziţia eterogenã din punct de vedere etnic și confesional, în multe zone din Bucovina, nu permis o împãrţire clarã a diocezelor naţionale grec-ortodoxe. Mai mult, românii, minoritari în raport cu rutenii într-o serie de districte și comune, ar fi fost înglobaţi în biserica ruteanã fãrã voinţa lor.

Astfel, mii de români ce fãceau parte din cadastrul electoral românesc ar fi fost consideraţi, dupã împãrţirea diocezanã, drept ruteni. În comune mixte cu majoritate ruteanã ca: Banila, Cuciurmare, Ceahor, Corcești,Volcineţ, Camena, Clit etc, ei își pierdeau propriile școli, fiindu-le atins dreptul legal de a avea instituţii de învãţãmânt cu predare în limba maternã.

Efectele în plan politic ale proiectului de împãrţire a diocezei grec-ortodoxe  în românã și ruteanã, erau total nefavorabile românilor, deoarece numãrul mandatelor rutene pentru Dietã, creștea substanţial, în vreme ce ponderea mandatelor românești se micșora îngrijorãtor.

Aceastã situaţie exista înîntregul district al Cernãuţilor cu Boian, o parte din districtul Storojineţului, districtul Siret,nordul districtului Suceava, mai multe comune din districtul Câmpulung. În opinia lui Constantin Hurmuzachi, consecinţele unui asemenea proces de delimitare teritorialã se reflectauprin neconcordanţa între împãrţirea electoralã și cea bisericeascã.

„      Mandatele proprietarilor mari Români, însã mai ales mandatele rurale și orãșenești române, vorfi reduse la un numãr minimal. Exista așadar pericolul, ca rutenii sã administreze singuri oimportantã parte a Bucovinei, atât la nivel politic cât și bisericesc. Autorul studiului concluzionacã:Teritoriul istoric al Bucovinei va fi rupt în douã pãrţi, una curat ruteanã, cealaltã-nuromâneascã, ci o amestecãturã de diferite naţionalitãţi. În zonele în care erau majoritari, ruteniiputeau cere introducerea limbei de oficiu rutene, iar în regiunile locuite de români, ar fi rãmasca înainte, germana ca limbã oficialã, în chestiuni adminisrative.Constantin Hurmuzachi cerea ca fiecare naţionalitate din Bucovina sã-și poatã alege în mod liber apartenenţa la propria diocezã naţionalã, fãrã a fi constrânsã sã facã parte din cealaltã.

Energia cu care Iancu cavaler de Flondor a susţinut și apãrat interesele românilor bucovineni, ne îndreptãţește sã afirmãm cã el a fost stâlpul mișcãrii naţionale a acestora.A sprijinit material și moral cu generozitate partidul naţional, gazetele românești, și mai ales pe românii bucovineni de rând.

Efortul sãu în crearea și dezvoltarea unui curent naţional-politic în Bucovina, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a fost însoţit în mod fericit de latura pragmaticã a personalitãţii sale.Constant în acţiunea politicã, el a câștigat încrederea conaţionalilor sãi prin refuzul compromisului și colaborãrii cu adversarii politici ai românilor.Și-a pus la dispoziţie inteligenţa, energia, dar și averea, pentru succesul luptei naţionale; din pãcate a fost „rãsplãtit pentru sacrificiile sale cu indiferenţã, nerecunoștinţã, invidie, adversitate sau chiar urã. Impunea respect, atât faţã de prieteni cât și faţã de inamicii politici ori personali.

Efortul financiar al politicianului Flondor în sensul susţinerii gazetelor românești, ce promovau curentul naţional, a fost vital pentru apariţia unor ziare ca: Patria, Deșteptarea, Viaţa nouã. Formarea și dezvoltarea unei intelectualitãţi naţionale bine pregãtite, numeroase și dedicate emancipãrii românilor bucovineni, atât în plan cultural, cât și politic, au fost obiective ce au stat mereu în atenţia boierului din Storojineţ.

 Concepţia sa era cã, doar elitele și intelectualii pot impune o direcţie în evoluţia naţional-politicã a românilor bucovineni. Flondor considera cã masa ţãrãneascã era incapabilã, cel puţin pentru moment, sã se implice singurã în viaţa politicã. Atitudinea sa faţã de cea mai numeroasã clasã socialã din Bucovina nu era una de desconsiderare, așa cum ar pãrea la prima vedere. În concepţia sa, clasa ţãrãneascã trebuia mai întâi educatã și ridicatã la un nivel cultural superior, și abia dupã aceea, implicatã în viaţa politicã, sub îndrumarea preoţilor și învãţãtorilor români.

Șeful partidului naţional își cristalizase o asemenea concepţie, fiind conștient de lipsa de receptivitate și opacitatea faţã de educaţie manifestate de multe ori de pãtura ţãrãneascã din Bucovina. Sprijinindu-i financiar pe studenţii și absolvenţii de universitãţi, Flondor preconiza crearea unei clase politice pregãtite sã repunã în drepturi populaţia româneascã a Bucovinei.

În ianuarie 1902, PNR se distanţează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) şi astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea şi unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidenţă, alături de democraţii lui Aurel Onciul, părăseşte partidul şi gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din partid.

Forţele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creştin Social Român din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca preşedinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democraţii lui Aurel Onciul şi naţionali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina şi-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-şi statutul şi organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet naţional.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viaţa politică ca şef al Partidului Român, avându-i ca vicepreşedinţi pe Aurel Onciul, Zaharie Percec şi Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârşitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea ţărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 ţărani din satele Mahala, Ostriţa şi Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moşiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament şi pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului au intrat în disputa pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergenţelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminţilor membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineţ, mulţumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina şi sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei.

Odată cu izbucnirea primului război mondial şi deşi era ameninţat cu eventuale represalii din partea autorităţilor austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: “Mai am şi răspunsuri nu numai faţă de mine şi de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcţii. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat şi personal. Trebuie să mă gândesc şi la alţii şi la viitor”.

Atitudinea lui Iancu Flondor faţã de clasele sociale din Bucovina s-a caracterizat prin onestitate, dar și prin intransigenţã, în cazul boierimii românești conservatoare, lipsitã în multe situaţii de simţãmânt naţional. Învãţãtorii și preoţii de la sate au gãsit în persoana sa sprijin necondiţionat, dar și îndrumare în plan naţional – politic

Iancu Flondor a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț.

Trebuie precizat că în Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fondul personal Iancu Flondor conţine 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, şi la viaţa Bucovinei de dinainte şi de după Unirea din 1918, pe de altă parte.

                                                           Pr.Dr.Radu Ilas