Elemente de terapie spiritual religioasă

                            ”Vindecă-mă, Doamne,

că s-au tulburat oasele mele;

                                                        Și sufletul meu s-a tulburat foarte”

Armonia societății moderne este destrămată de o criză de credibilitate și integritate care se manifestă pe toate planurile. Insituțiile istorice care consituie fundamentele integrității și siguranței în societate sunt sub un asalt politic. Altele sunt ridiculizate de scandalurile cotidiene, căzând în dizgrație, inclusiv sistemul juridic care a devenit un circ politic. Între aceste instituții nu se află doar liderii mondiali și guvernele, ci și sistemele de învățământ, ideologiile politice dominante, mass-media, autoritățile de la toate nivelurile, împreună cu marile corporații internaționale.  

Preot dr. Radu Ilas

Elucidarea, identificarea, precum și validarea credibilității și autenticității problemelor fundametale sunt necesare având în vedere consternarea societății umane actuale cauzată de lipsa de claritate și profundă înțelegere a acestora. Și acum ca și întotdeuna, principala slăbiciune a minții umane este incapabilitatea de a recunoaște adevărul de minciună. Acest defect, cel mai important dintre toate defectele moștenite, este cauza întregii suferințe și nenorociri umane.

Este primordial să înțelegem relația dintre corp, minte și spirit pentru a permite rezolvarea acestor neînţelegeri dintre societate şi individ, care sunt principala cauză a unor tulburări de ordin psihic frecvente, şi anume: depresie, descurajare şi frică.

Depresia şi descurajarea care chinuiesc umanitatea sunt prezente încă din vremurile biblice. În prezent, ele constituie ceea ce se numeşte o epidemie minoră şi se manifestă sub forma creşterii ratei de suicid în rândurile tinerilor, mai ales al adolescenţilor. Depresia ne afectează tuturor viaţa. Puţini dintre noi au reuşit să trăiască pe planeta aceasta o perioadă îndelungată fără a fi afectaţi de depresie. Aceasta poate fi minoră, cum ar fi regretele, sau majoră, care se manifestă în cazul doliului, al pierderii persoanelor iubite sau a pierderii unor lucruri la care am ţinut pentru că aveau o valoare sentimentală.

Vom analiza depresia din perspectiva conştiinţei şi anume a relaţiei dintre corp, minte şi suflet.

Corpul nu dispune de capacitatea de a se simţi pe sine. El nu-şi poate experimenta propria corporalitate şi nici nu poate resimţi senzaţiile dinlăuntrul său. Corpul este experimentat cu ajutorul minţii, dar nici mintea nu dispune de abilitatea reală de a se resimţi pe sine. Toate amintirile, gândurile, sentimentele, proiecţiile despre viitor şi reveriile sunt înregistrate şi experimentate într-un câmp mai amplu şi mai difuz, un câmp de energie care poartă denumirea de conştiinţă. Aceasta poate fi experimentată de ceva superior minţii şi anume de conştiinţa universală.  Conştiinţa universală ne permite să aflăm ce se petrece în interiorul conştiinţei.

Conştiinţa ne permite să aruncăm o privire în mintea noastră, iar mintea ne permite să ştim ce se întâmplă cu sentimentele, emoţiile şi senzaţiile corporale. Toate aceste procese se desfăşoară aşadar în interiorul conştiinţei. Este tot atât de important să abordăm problemele la cel mai înalt nivel, unde se manifestă şi cea mai multă forţă. Prin urmare o schimbare în câmpul conştiinţei, prin intermediul minţii, aduce după sine o modificare în interiorul corpului. În câmpurile de energie ale depresiei, viziunea noastră despre lume este aceea a unui loc plin de tristeţe şi lipsă de speranţă, al păcatului şi suferinţei.

Nu l-am reprezenta pe Dumnezeu unei astfel de lumi ca pe cineva care ne ignoră, insensibil şi nepăsător, cineva de care suntem separaţi. Din cauza vinovăţiei, care ne încearcă, a lipsei noastre de valoare şi a păcătoşeniei, Dumnezeu poate fi imaginat ca având atribute umane negative.

In general, o emoţie negativă tinde să atragă după sine într-o oarecare măsură, alte câteva. Pe lângă depresie coexistă sentimente de autovinovăţire, ură de sine şi devalorizare. Acestea sunt emoţii asociate nivelului deznădejdii şi disperării. Sunt de asemenea, regrete prezente, regrete legate de trecut şi temerile privind viitorul; foarte des se întâlnesc vinovăţia şi supărarea orientată către interior.

Ce greşeală putem identifica atunci când analizăm supărarea, teama, suferinţa, apatia sau vinovăţia? Faptul că persoana respectivă îşi bazează supravieţuirea pe ceva aflat în exteriorul ei. Toate câmpurile de energie negativă se întemeiază pe faptul că sursa fericirii este situată în exterior. Aceasta duce la vulnerabilitate  şi la statutul de potenţială victimă neajutorată. A fi, înseamnă a percepe o cauză exterioară propriei persoane. Aşa se face că vulnerabilitatea la depresie persistă atât timp cât considerăm că la originea fericirii personale se află ceva din afara noastră.

Vulnerabilitatea conştiinţei umane constă în a face ca fericirea să depindă de aspecte din exterior. Plasarea izvorului fericirii persoanei în exteriorul propriei persoane, echivalează cu a ne situa într-o postură de vulnerabilitate în faţa depresiei, a anxietăţii, a temerii şi a potenţialelor pierderi. Numai prin recunoaşterea propriei persoane ca sursă a fericirii, ca experimentare a existenţei neafectată de nimic şi situată deasupra a tot ceea ce se întâmplă în lume, vom deveni imuni la episoadele depresiei.

 Terapia spirituală oferă perspectiva devenirii persoanei umane spre dimensiunea religios-spirituală, care poate fi împlinită chiar și-n boala (crucea bolii) în accepțiune creștină. 

Terapia spiritual-religioasă creștin-ortodoxă este un antidot la singurătate și stigma prin boală, oferind o altă concepție a bolii: cea spiritual-religioasa creștin-ortodoxă - boala ca încercare, ca o cruce pe care trebuie sa o poarte creștinul pentru a se mântui.

Aceasta concepţie poate influenţa pozitiv acceptarea bolii de către pacient, vindecând reacţia psihogenă determinată de conștientizarea dureroasă a bolii severe psihice (psihozei).

Terapia spirituală religioasă creștină se oferă alături de celelalte terapii psihiatrice. Într-un program complex de recuperare a nivelelor personalităţii pacientului. Ea nu se oferă ca substitut al celorlalte terapii, ci procedează gnoseologic medical psihiatric, servind dimensiunile axiologică, etică și religioasă a personalitaţii umane premorbide, pe care o presupune.

Terapia spirituală religioasă creștin-ortodoxă presupune afilierea spiritual religioasă creștin-ortodoxă a pacientului; ea nu este o formă de prozelitism religios, pentru că adevaratul nivel spiritual religios presupune o alegere responsabilă și libertate spirituală.

Atitudinea psihologică este întemeiată pe credinţa că trăirea divinităţii este supusă metodelor hermeneutice ale psihologiei abisale, care sunt total indepedente de supoziţii doctrinale preconcepute. Atitudinea psihoterapeutică faţă de problema religiei este ca psihoterapeutul să-și concentreze atenţia asupra a ceea ce este numinos pentru individ, fie că este vorba de o trăire, o întrebare, o boală, o nevroză, sau de un scop în viaţă.

În loc de a defini religia în termeni de entităţi ultime ipotetice, care ele însele sunt de nedefinit din interiorul psihologiei, psihoterapeutul, pur și simplu priveşte religia în plan operaţional, în termeni de atitudine specifică sau de categorie mentala, ori ca manifestări ale acelor procese psihologice care conduc la trăiri numinoase. În cadrul acestei paradigme, modul în care înţelegem religia, conduce, de asemenea, la preocuparea pentru problemele psihologice cotidiene, atunci când acestea nu sunt trăite doar în plan personal, ci în relație cu o bază transpersonală. Această bază arhetipală, este în mod potenţial imanentă, recognoscibilă prin numinozitatea sa, punând persoanei probleme existenţiale majore, întrebări și răspunsuri. O recunoastem, de asemenea, prin efectul ei modelator asupra vietii noastre. Acest context se poate revela într-unul din modurile proprii manifestărilor sale: vise, simptome, complexe, sincronicităţi, relaţii, şi ca "lucruri ce mi se întâmplă în mod repetat".

Din punctul de vedere al abordării religioase a psihicului nu numai trăirea numinosului, ci şi orice trăire care atinge problemele semnificaţiei, valoarea sau scopul este potenţial religioasă, depinzând de faptul dacă o contextualizăm arhetipal sau ca pe o pură problemă psihologică. Orice problemă sau trăire poate deveni religioasă, dacă în atitudinea noastră suntem influenţaţi de contactul direct cu domeniul arhetipal. Orice proces care explorează astfel de chestiuni dintr-o perspectivă transpersonală, devine un proces religios, inclusiv psihoterapia.

Nu este convenabil pentru psihoterapeut să ignore sau să evite problemele religioase - cerinţele arhetipului în cadrul personalităţii - atunci cand acestea sunt importante probleme intrapsihice.

Din punctul de vedere al abordării religioase a psihicului nu numai trăirea numinosului, ci și orice traire, care atinge problemele semnificaţiei, valoarea sau scopul este potenţial religioasă, depizând de faptul dacă o contextualizam arhetipal sau ca pe o pură problemă psihologică.

Orice proces care explorează astfel de chestiuni dintr-o perspectivă transpersonală devine un proces religios, inclusiv psihoterapia.

Nu este convenabil pentru psihoterapeut să ignore sau să evite problemele religioase - cerinţele arhetipului în cadrul personalităţii - atunci când acestea sunt importante probleme intrapsihice. Când pacientul luptă cu astfel de probleme, este desigur posibil pentru psihoterapeut să refuze să participe, pe temeiul ca ele sunt o defensă impotriva problemei "reale", că ele sunt în mod pragmatic insolubile sau ca ţin de o disciplină diferită.

         Credincioșii ortodocși, care sunt în mod notoriu dificil de tratat din cauza a numeroşi factori ce acţionează ca rezistențe. De exemplu, dificultatea poate fi pricinuită de presiunea din partea membrilor grupului religios, care nu au încredere în terapie, temându-se că aceasta 1-ar putea duce pe credincios pe un drum greşit, ori din partea credinţelor colective, care consideră că anumite probleme trebuie tratate spiritual mai degraba decât psihologic. Aserţiunile dogmatice, pot fi, de asemenea, folosite în sustinerea defenselor. O persoana flexibilă, dependentă, care are nevoie de comunitatea sa religioasă, spre a-și rezolva trebuinţele de obiect al Eului, poate să aibă dificultăţi, manifestând divergenţe față de coreligionari sau faţă de prelaţi, atunci când simte că independenţa sau individualitatea sa se clatină, ca urmare a terapiei. Travaliul terapeutic poate, de asemenea, să agite conflictele latente în individ cu privire la atitudinile doctrinale specifice, cum ar fi concepţia despre femei ca fiind mai putin importante din punct de vedere religios decât barbaţii, ori alte concepţii legate de elitismul religios.

Când atitudinea terapeutului fața de religie este negativă din cauza luptei personale cu părinţii habotnici și opresivi sau din cauza unei educaţii represive, capacitatea terapeutului de a aprecia pe deplin importanţa trăirii numinoase pozitive a pacientului poate fi afectată. Asemenea factori negativi în viața terapeuţilor pot să fie întăriţi de instruirea lor, de exemplu, prin asimilarea psihanalizei clasice, care cultivă o concepţie peiorativa despre religie. Intervin, de asemenea, factorii socio-culturali.

Nu este deloc întamplător că din ce în ce mai mulți slujitori ai religiei se orientează spre metodele psihologiei abisale, în calitate de consilieri pastorali sau de terapeuți iniţiaţi în psihologia analitică, în încercarea de a face mai relevant în plan personal cultul lor. Este fapt cunoscut că predicile religioase ca atare sunt uneori inadecvate în fața crizei.

Pastorii pot raporta forme de rugăciune şi spiritualitate la tipologia individuală, care adesea fac ca tradiţia să fie relevantă unor oameni a caror psihodinamică intră în rezonanţă cu o mitologie particulară.

Practicienii, ca şi consilierii pastorali care lucrează în cadrul unei tradiţii religioase particulare, tind să folosească acel sistem de credință specific ca pe o bază transpersonală a psihoterapiei lor. Când aceste învățături corespund cu psihologia pacientului, mixtura este cât se poate de evaluabilă. Pericolul utilizării unui sistem doctrinal specific apare atunci când o bază sau înclinaţie teologică (posibil inconștientă) este utilizată spre a propune soluţii într-o manieră nepotrivită pentru individul în cauză.

Toate acestea scot în evidență trebuința crucială de a personaliza sentimental religios și semnificația religioasa, și de a realiza o trăire individuală a divinului.

Credinţa este totuşi necesară. Terapeutul trebuie, cel puţin, ca rezultat al propriei sale trăiri a suferinţei, să fie convins de posibilitatea găsirii unei semnificaţii, şi de faptul că suferinţa este mediată transpersonal, nefiind una întâmplătoare. În asemenea momente poate fi necesară reevaluarea radicală a credinţelor şi chiar o noua experienţă a divinului, ca aceea a lui Iov, care să conducă la o realizare majoră în creşterea spirituală.

Întelegând că propria experienţă a terapeutului este diferita în conţinut, dar nu în calitatea sa, un astfel de terapeut poate fi sursa de credinţă şi de înţelegere a procesului care are loc la pacient. Ei știu ce să caute în materialul oferit de pacient și sunt capabili să ajute integrarea acestuia.

Avantajul includerii experienței religioase în ședinţa psihoterapeutică, mai degrabă decât să o excludem, este acela ca putem în felul acesta asigura continuitatea și integritatea vieţii spirituale a pacientului. Terapeutul nu trebuie să divizeze subiectivitatea care revin pastorului. Doresc să schiţez aici unele din modurile în care se prezintă în mod neaşteptat materialul arhetipal şi cum poate fi el utilizat în cadrul sedinței psihoterapeutice.

         Terapia spirituală religioasă creștin-ortodoxă în psihiatrie, nu este o concepție nouă; în istoria medicinei și în istoria psihiatriei, întâlnim vechi referiri. Terapia spirituală vizează nivelul spiritual al personalităţii pacientului (persoanei), care de obicei este corelat cu condiţia de normalitate.

Terapia religioasă subliniază dimensiunea spiritual duhovnicească conştientă a personalităţii pacientului, vizând un criteriu de personalitate (un nivel al personalităţii) pe care pacientul l-a avut anterior bolii şi la care se tinde să revină prin tratament medicamentos, psihologic şi spiritual religios, având şi o componentă sacră ce se adresează structurii abisale arhetipale a inconştientului.

Psihoterapia nu poate fi desparțită de conceptia despre lume a celui care o practică. Psihoterapiei de până acum îi lipseşte autoritatea tradiţiei milenare și nici nu poate revendica o aprobare culturală ca îndeletnicire spirituală. În psihoterapia ortodoxă, consultul este în primul rând o întâlnire în Hristos. Chiar daca pacientul nu este creștin, medicul ortodox nu priveşte întâlnirea cu el ca pe un lucru întâmplător. Psihoterapia trebuie să devină, când acest lucru este posibil, o "punte" către Ortodoxie.

Oponenţii spun: "Nu poate exista o psihoterapie ortodoxă; nu este admisibil ca medicul ortodox să insufle convingerile sale religioase altor oameni, devreme ce au dreptul la existență și alte doctrine religioase".

Atât cultul creștin ortodox dar și celelalte culte se bazează pe confesiune. Scopul ei principal este un ritual de sacralizare, nu psihoterapeutic. Pentru o gândire consecvent ştiinţifică și radicală, religia însăşi este un factor relevant de nevroza. Nevroza la terenuri nevrotice, dependența și prevalența la fanaticul religios, poate fi delir la deliranţii mistici și poate fi valoare spirituală la oamenii superiori ai religiei - conducători religioși care nu au nimic psihopatologic. Nivelul personalităţii orientează valorizarea religioasă. În Occident, dar și în mânăstirile noastre ortodoxe, cei cu formare religioasă vor exclude pe cei cu fond instabil, nevrotici.

Terapia psihiatrică înseamnă altceva - alt gen de relație, alte mecanisme - nu implică nimic transcendent sau supranatural. Terapiile toate sunt complementare într-o sinteză individuală. Terapia religioasă presupune prezența religiei sau a credinţei în sistemul personal de valori spirituale. Este o terapie şi nu o magie, plecând de la ştiinţa medicală psihiatrică (în cazul pacienţilor bolnavi psihici), ea însoţind întotdeauna terapia biologică, psihologică, socio şi ergoterapia, într-un complex şi riguros plan terapeutic.

Cu necesitate se impune pentru evoluţia întregii umanităţi în acest început de mileniu al III-lea , reîntoarcerea la valorile spirituale "uitate", la valorile religioase și la sacru.

O consider o soluție terapeutică și profilactică în patologia psihiatrică românească actuală, care în ciuda noilor descoperiri în terapia biologică, (eficiente în faza acută a bolii psihice), înregistrează creşteri alarmante ale incidenței şi prevalenței

În noua accepţiune psihologică abisală religioasă, chiar dacă boala psihică fragmentează personalitatea, însănătoșirea psihică se realizează prin unificarea fragmentelor personalităţii, care se obţine prin terapie, cu recuperarea nivelului personalităţii premorbide.

Atât Biblia, cât și Sfinţii Părinți, vorbesc în creștinismul ortodox de vindecarea bolii mintale prin practici sacre (Sf. Taine, Sf. Liturghie), ritualuri de sacralizare (post, rugăciune) care ajută persoana să-și vină în "fire", revenind la nivelul etic, moral și religios pierdut prin boală și păcat.

În concepția religios creștină ortodoxă a Bibliei (Noul Testament), și a Sfinților Părinți, boala minală poate avea natură organică, natură spirituală și natură demonică, tratamentul spiritual religios creștin adresându-se fiecărei entități gnosologice patristice.

Terapia spiritual religioasă oferă o posibilitate de integrare și umanizare.

Teragia spiritual religioasă creștin ortodoxă nu se poate confunda cu practicile pseudo-sprirituale precum magia neagră (vrăjitoriile), bioenergia, practice ale sectelor religioase cu care de altfel luptă, având de partea sa lumina cunoașterii teologice și dogmatice revelate în Biblie și a Sfintei Tradiții a Bisericii Ortodoxe Creștine.

Terapia religioasă creștin ortodoxă în psihiatrie, combină antropologia medicală psihiatrică cu antropologia patristică creștină vizând restaurarea hristologică și teleologică a fiecarui pacient psihiatric creștin.

Tocmai pentru că religia este un simbol arhetipal, funcţia pe care o are de îndeplinit din punct de vedere psihic - aceea de a stabili şi menţine comunicarea dintre inconștientul colectiv și conștiintă - este tot atât de perenă ca arhetipurile.

         Terapia religioasă este o terapie sacră, săvirșită în lacașuri sacre de către preoți, fiind astfel simbolul sănătăţii şi normalităţii spirituale și psihice atât de râvnite de pacienți, dar și prin microgrupul religios format din indivizi sănătoși, pacientul considerându-se şi el mai sănătos, încercând și reușind de cele mai multe ori să-și uite condiția de bolnav.

         Terapia spiritual-religioasă subliniază dimensiunea spiritual-religioasă a pacientului, vizând un criteriu de personalitate (un nivel al personalităţii) pe care pacientut l-a avut anterior bolii și la care se tinde să revină prin tratament medicamentos, psihologic și spiritual-religios. Este o terapie pe care pacientul o urmează doar dacă în sistemul personal de valori există credinţa în Dumnezeu, exprimată în acest spatiu geografic romanesc, prin religia creștin-ortodoxă de origine apostolică, valoare culturală, istorică şi natională a românilor.

Având ca sistem de referință conceptia creștină despre boală, comportamente și trăiri regresive ca: stigmatizarea, dependenţa, victimizarea, disperarea şi izolarea pacientului creștin cu personalitate regresată post-psihotic, se pot corecta și trata, urmând o mai ușoara recuperare familială, socială și profesională.

Pentru ca această metodă terapeutică să fie urmată de pacient, este necesară prezeța credinței creștin ortodoxe în sistemul de valori personale.

Prima sarcină a duhovnicului, ca și a psihiatrului credincios, este aceea de a pune "diagnosticul duhovnicesc", adică este nevoie să stabilească care componentă a suferinței are o cauză duhovnicească nemijlocită şi se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit totodata ce anume din suferinţele lui reprezintă manifestarea unei boli sufletești care își are cauza în tulburări ale activităţii cerebrale sau a întregului organism.

Pe măsura însănătoșirii bolnavului, ponderea ajutorului psihiatric se va diminua, iar cea a ajutorului duhovnicesc va crește.

În lucrarea îndrumării duhovniceşti a enoriașilor bolnavi psihic, preotul trebuie sa-și aducă aminte că la omul credincios boala se împletește strâns cu religiozitatea lui. Chiar daca sufletul este bolnav, el crede şi nazuiește către Dumnezeu.

"Bolnavii trebuie să se și roage, să se şi trateze”. După posibilități, în spitalele de psihiatrie trebuie format un mediu religios ortodox.

 Bolnavii botezați trebuie chemați, printr-o critică rezervată, la pocaință. Momentul optim pentru a face acest lucru este în perioadele dintre crize sau în vremea remisiunilor.

Importantă, în terapia spiritual-religioasă, este prezența acestei dimensiuni și la psihiatrul curant. Acesta trebuie să-și mențină atitudinea obiectivă medicală în relaţia terapeutică, fără a-și proiecta acest nivel asupra pacientului, ci doar înfrumuseţând relația terapeutică cu virtuţile sale religioase.

În psihoterapia creștin-ortodoxă, psihiatrul trebuie să aibă calitățile sufleteşti și morale ale oricărui psihoterapeut la care trebuie să adauge, pentru a intra în nivelul spiritual-religios psihoterapeutic, virtuțile spirituale creștin-ortodoxe aureolate exemplar în porunca iubirii, căreia îi face apologie Sf. Apostol Pavel în Epistolele către Corinteni: "de-aș grăi în limbile oamenilor și-ale îngerilor, dar daca n-am iubire, facutu-m-am aramă sunătoare și chimval zăngănitor".

Deși există un fond de bază de literatură și concept, personalitatea și nivelul de dezvoltare psihologică ale practicianului reprezintă cel mai important factor terapeutic.

Pr. Dr. Radu Ilaş