Asociatia „Terapia sufletului”

= Argument, motivație și virtute =

Motto: „Voi respecta descoperirile medicilor care au pășit înaintea mea, voi ține minte ca medicina este și artă și știință, iar căldura și înțelegerea înseamnă mai mult decât bisturiul sau medicamentul.”

(Jurământul lui Hippocrate)

Atât religia şi credinţa, cât şi declarația de la Geneva privind jurământul medicului se subscriu aceluiași înalt deziderat: „Voi menține cel mai înalt respect pentru viața umană!”

Poate nu întâmplător, în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alex. Obregia” a luat naștere cu mai mulți ani în urma Asociația Terapia Sufletului, prin împletirea directă între credință şi medicină, între spiritualitate şi psihiatrie, între suflete disociate sub suferința si dezorganizarea psihică şi ajutorul oferit de specialişti. Trecerea dinspre normalitate înspre boala psihică se poate face brusc, prin bufee delirante acute, care îngrozesc pacientul si familia sau căderea în suferință mintală se produce prin alunecare treptată. Înainte de călca pragul psihiatrului, oamenii caută ajutor de tot felul, începând cu sfaturile prietenilor, cu apelarea la medicină neconvențională, terapii alternative, viziuni naturiste, yoga, încercări de „reglare a energiilor”, viziuni orientale și, nu in ultimul rând, credința.

Religia ortodoxa a fost și este un filon important de-a lungul sutelor de ani în constituirea spiritualității românești, in tridimensionalitatea carpato-danubiano-pontică, astfel încât oricât de departe al evolua oamenii de știință, ei nu se pot îndepărta de „mâna” divină, de ajutorul ceresc, de comuniunea cu entităţi spirituale, atunci când dezideratul fundamental este ajutorul oferit celui aflat în suferinţă. Atât medicul, cât şi preotul, îşi practica profesiunea cu conștiința și demnitate, cu respect și gratitudine față de omul bolnav, cu respectarea secretelor ce le sunt încredințate. Un preot adevărat, cu cunoştinţe şi abilităţi în domeniul psihiatriei, îşi foloseşte forţa psihică, alături de onoare și credință, pentru a convinge omul alienat de la normalitatea condiției sale psihologice, în arătarea drumului cel drept şi în a-i spulbera temerile legate de arealul psihiatriei. 

Deși progresele sunt notabile în arealul psihiatriei, Spitalul Obregia făcând pași importanți pe drumul unei viziuni moderne in ceea ce privește practicarea unei psihiatrii „cu ușile deschise”, transparență și implicarea familiei, reticența multora este încă mare. Asociatia” Terapia Sufletului”, prin însăși denumirea sa, reprezintă o punte de legătură între comunitatea laică și primii paşi înspre consultul, respectiv internarea la psihiatrie, atunci când situația o impune. Credința este liantul între pacient si acceptarea nevoii de ajutor, fundația coordonată de părintele Ilaş fiind un preambul simbolic la o confesiune făcută psihiatrului, o dovadă asupra aplecării atente a specialiștilor către noianul gândurilor bolnavului psihic, indiferent de valoarea de adevăr a acestora.

Părintele Radu Ilaş colaborează cu psihiatrii renumiți ai spitalului, fiind un fin cunoscător al tipologiilor umane, având abilități in psihologia abisala, dar și în managementul situațiilor de criză.

Suicidul si suicidologia, ca piatră de încercare pentru orice psihiatru de renume, are eșecurile sale. Credința a fost şi va rămâne un atu redutabil, pe care un părinte cu experiență știe să-l pună în valoare în momentele critice de disperare ale pacienților doborâți de psihoză.

Existenţa și dezvoltarea bisericii chiar în curtea spitalului oferă medicilor posibilitatea unei intervenţii rapide, nu puţine fiind cazurile în care pacienții nu au curajul de a împărtăşi direct psihiatrului sau psihologului preocupările recurente de moarte, însă se simt mai în siguranţă dacă fac aceste mărturisiri în spaţiul securizat al bisericii. Respectând deontologia creştină si intimitaea actului confesional, prin empatie, calm, emoţionalitate şi rezonanţă, şi fără a se situa în opoziţie cu trăirile pacientului, părintele Radu Ilaş a îndrumat zeci de enoriaşi pe treptele Terapiei Sufletului, făcându-i să parcurgă încrederea într-o alianță terapeutică solidă, acceptarea medicației, acceptarea revenirii în spital, continuitatea spiritualității în limitele largi ale firescu.

Asociatia „ Terapia Sufletului” reunește experiența creștin-ortodoxă cu valorile psihologiei şi consilierii sufletești, pe fondul medicației psihiatrice, fapt ce duce la clarificarea câmpului de conştienţă al celor ce pribegesc în suferinţă psihică, în dezordine şi incapacitate de a testa realitatea, în viziuni antinomice binelui şi vieţii, în lipsa de speranță.

Atât credinţa, cât şi medicina sunt consacrate serviciului umanității, fără discriminare, punând sănătatea pacientului ca valoare supremă. Activarea acestei asociatii în cadrul spitalului Alex. Obregia se impune ca o necesitate în lupta activa cu suicidul, cu destructurarea şi angoasele psihotice, cu frica de moarte, dezideratul princeps fiind alungarea stigmatului psihiatriei şi anularea oricărei temeri legate de pierderea demnității în cazul unei internări la psihiatrie.

Pe lângă bolnavii aflați în suferință psihică, asociata se adresează şi celor aflați în momente de cumpănă existenţială, când ruminaţiile le domină hățișurile gândurilor, făcându-i incapabili să vadă o soluţie.

Activitatea asociatiei nu este limitată la bolnavii psihici, aparținătorii şi oricine caută alinare sufletească găsind un sprijin în credință, un interlocutor cu har și de excepţie în persoana părintelui Ilaş, o deschidere către cultură şi disponibilitate pentru cunoașterea celuilalt. Căci, până la urmă, pe tărâmul psihiatriei, cel mai important lucru rămâne găsirea acelui „ceva comun”, infailibil şi greu exprimabil în cuvinte, dar care îl face pe celălalt să-și deschidă sufletul, abandonând drumul singurătății şi acceptând ajutorul de care specialiștii noștri sunt capabili.

Pr.Dr.Radu Ilas

 

CARACTERUL – OGLINDĂ A SUFLETULUI OMENESC

Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui nicicând.

Mihai Eminescu 

Constituind o concentrare firească a numeroase calităţi ale sufletului omenesc, caracterul nostru se impune prin originalitatea sa şi prin temperamentul care ne deosebesc de cei din preajmă. Cu alte cuvinte, caracterul fiecărui om se imprimă mai evident prin facultatea sufletească care iese mai mult în profilare și este mai puternică, și care le lasă pe toate celelalte în urmă. Şi ca urmare, deosebim caractere voluntare, intelectuale, intuitive, imaginative, judicioase, înțelepte, credincioase, pline de speranță, iubitoare, nesociabile, etc., cu întreaga școală a sentimentelor rele sau bune, după cum unul sau altul din ele se pune mai mult în evidență firii omului.

Referindu-se la organizarea facultăților noastre sufletești în caractere, ştiinţa care se ocupă de studierea fenomenului vorbeşte de o aşa-zisă instituire constituțională a caracterului. Adică, tipurile curate de caracter la care se manifestă mai puternic o singură facultate sufletească, le numim caractere curate, expresive. Iar după tipul mai expresiv al diferitelor sentimente, imprimat constituției sufletești a individului, deosebim caractere aride, unde îi găsim pe cei orgolioși, spre deosebire de cei modești, buni, pe cei răi din punct de vedere sociabil, pe simulanți și cinici, pe cei emotivi sau indiferenți.

Temperamentul, constituind după opinia noastră numai în parte o componentă sufletească, contribuie fragmentar și la formarea caracterului. Atitudinile sufletești precum sunt: econom, compătimitor, conștiincios, întreprinzător, conciliant, amabil, lăudăros, ipocrit, închis, avar, intrigant, alcătuiesc tot atâtea forme de caracter, după cum fiecare în parte se reliefează mai mult în ansamblul conștiinței sufletești, deci a compunerii caracterului. Aceste caractere sunt mai rare. Iar din exemplele pe care ni le oferă viaţa cotidiană, putem afirma, fără teama că vom exagera, că de cele mai multe ori avem de a face cu tipurile de caracter mixt, la care facultățile sufletești fac diferite treceri și grade de amestecuri.

Printre calităţile cele mai importante şi semnificative ale unui caracter este considerat, după opinia părintelui Nicolae Delarohia (Nicolae Steinhardt), curajul . Într-o predică a sa intitulată chiar astfel - : Curajul, el aduce argumente determinante culese din Biblie şi alte cărţi sfinte care demonstrează că această calitate a omului îl apropie de Dumnezeu, în timp ce frica, laşitatea, spaima sunt unelte ale Satanei pentru a-l îndepărta de Puterea Divină.

Din cele afirmate mai sus putem trage concluzia că în esenţa sa caracterul omului ţine de spirit, de nivelul intelectual şi emotiv, în timp ce constituția lui este pur trupească, fiziologică. Prin urmare, caracterul poate fi perfecţionat, îmbunătăţit prin aplicarea unor momente educaţionale şi folosirea unor exemple ilustrative, dar îndeosebi prin experiențele vieții, prin suferință și pocăință. Astfel, ajungem la concluzia că omului i se dau o serie de încercări în viață pentru a avea mai multe ocazii de a-și făuri acea constituție a facultăților sufletești care să strălucească în cele din urmă și să ajungă la înălțimi de puritate și frumusețe, ca sfinții. Deci, în consecinţă putem afirma că perfecționarea, desăvârșirea caracterului este însăși evoluția noastră sufletească, lucru ce constituie principala activitate sufletească.

Factorii care alcătuiesc caracterul sunt multipli şi s-a stabilit că cel mai puternic este factorul individual sufletesc care există de la naştere. A doua structură o constituie factorul moștenit de la mamă și de la tată, iar al treilea element este partea de contribuție a temperamentului. În final vorbim de cea mai complicată parte constituită din toți factorii exteriori, cum ar fi educația sufletească, mediul înconjurător, numeroasele experiențe și învățături scoase din evenimentele trăite, și în special - din suferințe. Prin urmare, putem afirma că toate momentele care contribuie la educația tuturor facultăților sufletești contribuie deopotrivă și la formarea caracterului. Astfel că marele Goethe are perfectă dreptate când susţine că Talentul se formează în liniștea vieții casnice, caracterul în vârtejul vieții publice .

Specialiştii în problemele despre care vorbim au demonstrat că tăria de caracter este temelia familiei, a prietenilor, a organizației sociale, și deci a statului iar legile și instituțiile unei țări nu sunt decât oglinda caracterului cetățenilor săi. Omul poate să nu aibă decât o educație moderată, talentul mediocru, să fie sărac, dar cu toate acestea, prin tăria sa de caracter, va avea o influență mare la locul său de muncă, fie în învățământ, în comerț, spitale, adunări, etc. Deseori se întâmplă că suntem încântaţi de inteligența unui om dar, ca să se bucure de încrederea noastră deplină, această particularitate a sa trebuie să fie împletită cu caracter. În situațiile cele mai înalte, ca și în cele mai umile, încrederea se acordă numai caracterelor tari. Or, se ştie că inteligența fără caracter și vrednicia fără bunătate nu au efect.

În concluzie vrem să accentuăm asupra câtorva momente esenţiale, după opinia noastră, constatând că un caracter frumos este o încoronare a vieţii omului, este bunul cel mai preţios. Un caracter exemplar este , în consecinţă, mai presus de orice bogăţie.

Cum spuneam ceva mai sus, în realitate putem distinge câteva feluri de caractere printre care avem tipul de caracter închis, ezitant, nestatornic, meschin... Acestor forme de caracter li se opun cele ale unui suflet hotărât în acţiunile sale, autoritar, mărinimos, altruist. Şi al treilea tip de caracter este cel egoist, cărpănos, apatic… Acestea sunt, în linii mari, principalele tipuri de caractere cu care ne întâlnim zilnic şi care influenţează asupra mediului, a situaţiilor în care nimerim adesea cu sau fără voia noastră. Şi aici trebuie să demonstrăm şi noi că avem un caracter bine conturat, constructiv de care să ţină cont cei din preajmă.

Viaţa ne pune la diverse încercări aproape zilnic şi modul în care rezistăm vorbeşte, în primul rând, despre caracterul nostru. Astfel că avem toate posibilităţile să ni-l perfecţionăm, să ni-l modelăm pentru a ne înscrie în lumea civilizată a acestui început de mileniu. Or, cum spune cunoscutul scriitor şi personalitate proeminentă a vieţii culturale, Alfred de Vigny, Destinul conduce jumătate din viaţa unui om. Pe cealaltă o conduce caracterul. Adică, aceste tipuri de caractere sunt determinante pentru existenţa noastră ca personalitate a vieţii publice. Iar inteligenţa omului, cum afirma cineva, nu are nici o valoare fără această calitate a lui, numită c a r a c t e r. 

Pr. Dr. Radu ILAȘ

 Cuvântul preotului

FRICA

Fii tare, nu-ți fie frică!

Referindu-se la sentimentul fricii, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române dă următoarea explicaţie: „Stare de adâncă nelinişte şi de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoşare”.

Frica este singurul adversar al omului. Ori de câte ori începi să te temi şi apare sentimentul fricii ești pe cale să fii înfrânt: frica de lipsuri! Frica de pierderi! Frica de personalitate! Frica de critici! Frica îți slăbește orice putere, căci ai pierdut contactul cu Puterea Universală.

„De ce vă este frică puțin credincioșilor”?

Frica este credința inversă. Sănătatea este bunăvoința de a renunța la negativitate. Există oameni care devin înspăimântați de fiecare dată când aud o știre sau deschid un ziar în care este prezentată o boală la modă, ceea ce corelează cu cantitatea de frică și vină pe care o poartă deja în ei. Cantitatea de frică este cu adevărat o consecință a cantității de vină inconștientă. Un exemplu convingător de frică inconştientă ne oferă în prezent situaţia existentă în cele mai multe ţări cu pandemia care, din păcate, a luat şi vieţi omeneşti.

Prin urmare, persoana care este atrasă de frică este vulnerabilă, iar când aude de o boală, ea devine programată mental suficient cât să lase să se întâmple acel lucru în viața ei. Cu alte cuvinte, când îți este frică, începi să atragi lucrurile de care te temi. Fără voia ta, ești hipnotizat de tiparele negative şi apare sentimentul fricii.

Din păcate, acest sentiment al fricii dăunează întregului mers al fizicului persoanei date, fiind confruntată şi cu probleme generate de starea psihologică în care se află această persoană.

Îngrijorarea este o stare de teamă permanentă, iar paranoia reprezintă apogeul acesteia. În formele mai ușoare ale fricii, simțim numai o oarecare neliniște. Când sporește în intensitate, devenim speriați, precauți, blocați, tensionați, sfioși, incapabili să mai vorbim, defensivi, neîncrezători, ne simțim amenințați, nesiguri, panicați, suspicioși, timizi, prinși în capcană, vinovați și plini de troc. Ne temem de durere, de suferință; ne temem să trăim, să iubim, să ne apropiem de cineva; ne temem să nu fim respinși; ne temem de eșec, să nu părem ridicoli, să fim criticați, să fim dezaprobați; ne temem de responsabilitate, de luarea deciziilor, de autoritate, de pedeapsă, de schimbare, de pierderea sentimentului siguranței; de violență, de pierderea controlului; ne temem de înălțime, de singurătate; ne temem de teamă însăși.

Acceptul de a ne elibera de teamă și de a o depăși ne propulsează deja la nivelul următor, care este cel al furiei; faptul că putem face față sentimentelor combinate teamă/furie și putem accepta adoptarea persoanei care cunoaşte adevărul...

Un experiment cu totul remarcabil este acela de a ne elibera de teamă şi de a ne fi teamă. Când încetăm să ne mai temem de teamă, constatăm că aceasta nu este decât un sentiment. De fapt, teama este mult mai suportabilă decât depresia. În mod surprinzător, pentru cineva care a trecut prin depresie, reparația fricii este un semn bun. Este mai bine să te simți speriat decât lipsit de speranță, care este depresia.

Ceea ce gândim, tinde să se manifeste. Aceasta înseamnă că orice gând pe care îl păstrăm constant în minte și îl alimentăm cu energie va tinde să se manifeste în viața noastră în forma în care a fost reținut în minte. În aceeași ordine de idei, teama naște gânduri de teamă. Cu cât ținem mai mult în minte aceste gânduri, cu atât evenimentul de care ne temem va avea șanse mai mari de a se produce, ceea ce ne va întări teama.

Trebuie să ne eliberăm de inhibițiile impuse de teamă și să ajungem să funcționăm cu succes, pentru că acest proces se propagă automat.

Teama este asociată cu propria noastră supraviețuire, prin urmare atinge o coardă sensibilă din mintea noastră.

Pentru cei mai mulți teama este atât de generalizată, încât întreaga viață constă dintr-un set imens de mecanisme compensatoare menite să o țină sub control.

Individul obișnuit este preocupat de trupul său, (nu de suflet) de funcționarea, performanțele aparente și supraviețuirea acestuia. Mintea unei persoane obișnuite (fără credință) este asaltată de griji, de frica de a se îmbolnăvi, teama de suferință, maladie și moarte. Iată de ce mintea este pregătită să apere trupul printr-o diversiune de strategii. Trăind într-o tensiune interioară cu gândul numai la trup până la sfârșitul zilei persoana respectivă se simte precum o victimă, secătuită, golită, epuizată.

Conștiința de sine este o consecință a preocupării noastre constante față de trup. Prezența trupului este predominantă în câmpul conștiinței și se creează o fixație mentală cu privire la ceea ce face acesta, la locul în care se află și la mișcările pe care le face, la supraviețuirea sa, la atitudinea și aprobarea altor persoane față de trupul nostru, la aparență și comportamentul acestuia.

La baza acestor preocupări stă echivalarea inconștientă „Eu sunt trup”. Aceasta reprezintă un nivel foarte limitat al conștiinței. Aproape toată energia se pierde prin constanta preocupare față de propriul trup.

Constatăm că aceste vulnerabilități nu sunt decât produse ale minții, iar trupul va reacționa la ceea ce gândește mintea. Când începem să renunțăm la nesfârșita diversitate de temeri privind trupul nostru, la neliniști și sisteme de convingeri, afecțiunile noastre fizice vor începe să se vindece de la sine. Ne vom simți mai însuflețiți şi vom avea sentimentul unei libertăți personale mai mari.

O persoană care urmează procesul de renunțare poate să mănânce orice și să meargă oriunde, fără să se mai teamă de agenți contaminați, substanțe poluante, curenți de aer, de animale. Percepția asupra propriului corp se modifică, iar acesta apare mai degrabă ca un cățeluș de companie.

Percepția se schimbă de la „Eu sunt trup la Eu sunt om cu trup”.

Trebuie să înțelegem că nu suntem acest trup pieritor. Trupul aparține lumii materiale. Noi suntem sufletul nemuritor, cel care niciodată nu moare. Este foarte important să înțelegem acest lucru cât mai curând în viață. Când trupul este bolnav putem să-l însănătoșim prin puterea credinței și voinței noastre cu ajutorul Celui Preaînalt.

Odată ce am înțeles acest lucru, jumătate din slăbiciunea pe care o trăim zilnic va fi tămăduită.

După ce ai înțeles că tu ești suflet nepieritor care sălășluiește în acest trup, niciodată nu te vei teme de moarte. Vei ști că nu vei muri chiar și atunci când trupul își găsește sfârșitul.

De asemenea este important să înțelegem încotro mergem. Această lume este doar un loc unde ne pregătim sufletul pentru viața veșnică și aici ne aflăm doar vremelnic. Prin urmare, nu ar trebui să ne irosim timpul adunând bani și construind palate. Toți marii regi care au construit palate impunătoare, au plecat și le-au lăsat în urma lor. Nu adunați lucruri aici, faceți cum a spus Învățătorul nostru Suprem Iisus Hristos „Adunați-vă comori în ceruri, unde nici moliile, nici rugina nu pot să le distrugă” (Matei 6, 20).

Odată ce vom înțelege acest lucru nu ne va mai cuprinde teama lumească, teama de sărăcie, boală sau teama de oameni din jurul tău. În fiecare zi intrăm în contact cu oamenii din jur și cu mass-media, din acest contact se generează multă frică. Ne este frică de vecin, de patron, de polițist, de hoți, de toată lumea. Nu avem absolut nici un motiv să ne fie frică de o ființă omenească, întrucât Dumnezeu sălășluiește în inimile noastre.

Să nu-ți fie frică niciodată de lume, trebuie să înțelegem doar ce vrea Dumnezeu să învățăm din fiecare situație. Dacă înțelegem lecția pe care El dorește să ne-o ofere și o punem în aplicare, toată frica va dispărea. Dacă am recunoaște ce încearcă Dumnezeu să ne facă, am zâmbi imediat și am spune „ne supui la o altă încercare, ne dai un alt test”.

Trebuie să învățăm că urmează să abordăm fiecare încercare, fiecare test. Când vecinul tău este mânios pe tine, trimite-i iubire în loc de ură și mânie. Dacă ești sincer, vecinul tău se va liniști, în cele din urmă.

Când apare sărăcia să spui „știu că vei fi alături de mine Doamne, Tu vei avea grijă de mine Doamne, nu am de ce să mă tem!”. El ne învață și ne pune la încercare tot timpul. Prin urmare, să nu ne temem de viață, indiferent cât de grea va fi situația, să nu uităm că Dumnezeu este cel care se află în spatele ei. Dacă putem înțelege acest lucru, frica va dispărea automat. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu este în toți și în toate. Omul este doar instrumentul din Mâna Lui.

În Evanghelia după Ioan, este un verset care spune „În iubire nu există frică, căci iubirea desăvârșită alungă frica” (Ioan 4, 36).

Când sufletul este lipsit de Iubire, frica se strecoară înăuntru, dar în momentul în care simți iubirea pentru Dumnezeu frica dispare.

Ne putem imagina iubirea ca lumina soarelui, gândurile negative fiind norii. Pe când Sinele nostru superior este asemenea soarelui, toate gândurile negative, nesiguranța, teama, furia și resentimentele pe care le nutrim estompează lumina sa până la cer, la un moment dat, aceasta abia mai ajunge să pătrundă până la noi. Iisus Hristos a spus că prin credință deținem cu toții, în noi, puterea de a vindeca. Un sfânt părinte cu har care are și o conștiință superioară este prin definiție acela ce a îndepărtat de la el norii de negativitate și emană în exterior întreaga putere vindecătoare a soarelui.

Pe măsură ce renunțăm, treptat, să opunem rezistență temerilor noastre și ne eliberăm de ele, energia care era blocată în sentimentele de teamă este eliberată și devine acum posibil ca ea să strălucească în exterior, ca energie a iubirii.

De aceea iubirea necondiționată are puterea cea mai mare și în aceea constă puterea sfinților celor mai cunoscuți.

Dacă, privind în interiorul nostru, ne dăm seama că am permis ca experimentarea propriei noastre naturi să fie blocată de tot felul de temeri, atunci putem să redescoperim iubirea din noi recurgând la mecanismul renunțării, eliberându-ne astfel de norii negativității. Redescoperind iubirea din interiorul nostru, redescoperim adevăratul izvor al fericirii.

Pentru că nutrim convingerea iluzorie că teama ne ține în viață, iar aceasta se întâmplă pentru că teama se asociază cu un întreg set de strategii de supraviețuire.

Considerăm că dacă am renunțat la teamă – principalul nostru mecanism de apărare – am deveni cumva vulnerabili. De fapt, adevărul este exact pe dos. Teama este aceea care ne face orbi la adevăratele pericole întâlnite pe parcursul vieții. În realitate, teama este pericolul cel mai mare cu care se confruntă organismul uman. Teama și vinovăția dezlănțuie boala și eșecul în toate aspectele vieții noastre.

Când înlăuntrul tău este necunoaștere sau întuneric, simți frică și singurătate, dar când lumina lui Dumnezeu îți umple ființa automat frica dispare.

Când înlăuntrul tău este frică, e semn că te-ai depărtat de Dumnezeu. Caută să ajungi la El, umpleți inima cu iubirea Lui Necondiționată și vei constata că frica va dispărea fără urmă. Cel mai important antidot pentru frică este să te cunoști pe tine și să-ți umpli inima cu iubirea lui Dumnezeu.

Preot Dr. Radu ILAŞ