Asociatia „Terapia sufletului”

= Argument, motivație și virtute =

Motto: „Voi respecta descoperirile medicilor care au pășit înaintea mea, voi ține minte ca medicina este și artă și știință, iar căldura și înțelegerea înseamnă mai mult decât bisturiul sau medicamentul.”

(Jurământul lui Hippocrate)

Atât religia şi credinţa, cât şi declarația de la Geneva privind jurământul medicului se subscriu aceluiași înalt deziderat: „Voi menține cel mai înalt respect pentru viața umană!”

Poate nu întâmplător, în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alex. Obregia” a luat naștere cu mai mulți ani în urma Asociația Terapia Sufletului, prin împletirea directă între credință şi medicină, între spiritualitate şi psihiatrie, între suflete disociate sub suferința si dezorganizarea psihică şi ajutorul oferit de specialişti. Trecerea dinspre normalitate înspre boala psihică se poate face brusc, prin bufee delirante acute, care îngrozesc pacientul si familia sau căderea în suferință mintală se produce prin alunecare treptată. Înainte de călca pragul psihiatrului, oamenii caută ajutor de tot felul, începând cu sfaturile prietenilor, cu apelarea la medicină neconvențională, terapii alternative, viziuni naturiste, yoga, încercări de „reglare a energiilor”, viziuni orientale și, nu in ultimul rând, credința.

Religia ortodoxa a fost și este un filon important de-a lungul sutelor de ani în constituirea spiritualității românești, in tridimensionalitatea carpato-danubiano-pontică, astfel încât oricât de departe al evolua oamenii de știință, ei nu se pot îndepărta de „mâna” divină, de ajutorul ceresc, de comuniunea cu entităţi spirituale, atunci când dezideratul fundamental este ajutorul oferit celui aflat în suferinţă. Atât medicul, cât şi preotul, îşi practica profesiunea cu conștiința și demnitate, cu respect și gratitudine față de omul bolnav, cu respectarea secretelor ce le sunt încredințate. Un preot adevărat, cu cunoştinţe şi abilităţi în domeniul psihiatriei, îşi foloseşte forţa psihică, alături de onoare și credință, pentru a convinge omul alienat de la normalitatea condiției sale psihologice, în arătarea drumului cel drept şi în a-i spulbera temerile legate de arealul psihiatriei. 

Deși progresele sunt notabile în arealul psihiatriei, Spitalul Obregia făcând pași importanți pe drumul unei viziuni moderne in ceea ce privește practicarea unei psihiatrii „cu ușile deschise”, transparență și implicarea familiei, reticența multora este încă mare. Asociatia” Terapia Sufletului”, prin însăși denumirea sa, reprezintă o punte de legătură între comunitatea laică și primii paşi înspre consultul, respectiv internarea la psihiatrie, atunci când situația o impune. Credința este liantul între pacient si acceptarea nevoii de ajutor, fundația coordonată de părintele Ilaş fiind un preambul simbolic la o confesiune făcută psihiatrului, o dovadă asupra aplecării atente a specialiștilor către noianul gândurilor bolnavului psihic, indiferent de valoarea de adevăr a acestora.

Părintele Radu Ilaş colaborează cu psihiatrii renumiți ai spitalului, fiind un fin cunoscător al tipologiilor umane, având abilități in psihologia abisala, dar și în managementul situațiilor de criză.

Suicidul si suicidologia, ca piatră de încercare pentru orice psihiatru de renume, are eșecurile sale. Credința a fost şi va rămâne un atu redutabil, pe care un părinte cu experiență știe să-l pună în valoare în momentele critice de disperare ale pacienților doborâți de psihoză.

Existenţa și dezvoltarea bisericii chiar în curtea spitalului oferă medicilor posibilitatea unei intervenţii rapide, nu puţine fiind cazurile în care pacienții nu au curajul de a împărtăşi direct psihiatrului sau psihologului preocupările recurente de moarte, însă se simt mai în siguranţă dacă fac aceste mărturisiri în spaţiul securizat al bisericii. Respectând deontologia creştină si intimitaea actului confesional, prin empatie, calm, emoţionalitate şi rezonanţă, şi fără a se situa în opoziţie cu trăirile pacientului, părintele Radu Ilaş a îndrumat zeci de enoriaşi pe treptele Terapiei Sufletului, făcându-i să parcurgă încrederea într-o alianță terapeutică solidă, acceptarea medicației, acceptarea revenirii în spital, continuitatea spiritualității în limitele largi ale firescu.

Asociatia „ Terapia Sufletului” reunește experiența creștin-ortodoxă cu valorile psihologiei şi consilierii sufletești, pe fondul medicației psihiatrice, fapt ce duce la clarificarea câmpului de conştienţă al celor ce pribegesc în suferinţă psihică, în dezordine şi incapacitate de a testa realitatea, în viziuni antinomice binelui şi vieţii, în lipsa de speranță.

Atât credinţa, cât şi medicina sunt consacrate serviciului umanității, fără discriminare, punând sănătatea pacientului ca valoare supremă. Activarea acestei asociatii în cadrul spitalului Alex. Obregia se impune ca o necesitate în lupta activa cu suicidul, cu destructurarea şi angoasele psihotice, cu frica de moarte, dezideratul princeps fiind alungarea stigmatului psihiatriei şi anularea oricărei temeri legate de pierderea demnității în cazul unei internări la psihiatrie.

Pe lângă bolnavii aflați în suferință psihică, asociata se adresează şi celor aflați în momente de cumpănă existenţială, când ruminaţiile le domină hățișurile gândurilor, făcându-i incapabili să vadă o soluţie.

Activitatea asociatiei nu este limitată la bolnavii psihici, aparținătorii şi oricine caută alinare sufletească găsind un sprijin în credință, un interlocutor cu har și de excepţie în persoana părintelui Ilaş, o deschidere către cultură şi disponibilitate pentru cunoașterea celuilalt. Căci, până la urmă, pe tărâmul psihiatriei, cel mai important lucru rămâne găsirea acelui „ceva comun”, infailibil şi greu exprimabil în cuvinte, dar care îl face pe celălalt să-și deschidă sufletul, abandonând drumul singurătății şi acceptând ajutorul de care specialiștii noștri sunt capabili.

Pr.Dr.Radu Ilas

 

CARACTERUL – OGLINDĂ A SUFLETULUI OMENESC

Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui nicicând.

Mihai Eminescu 

Constituind o concentrare firească a numeroase calităţi ale sufletului omenesc, caracterul nostru se impune prin originalitatea sa şi prin temperamentul care ne deosebesc de cei din preajmă. Cu alte cuvinte, caracterul fiecărui om se imprimă mai evident prin facultatea sufletească care iese mai mult în profilare și este mai puternică, și care le lasă pe toate celelalte în urmă. Şi ca urmare, deosebim caractere voluntare, intelectuale, intuitive, imaginative, judicioase, înțelepte, credincioase, pline de speranță, iubitoare, nesociabile, etc., cu întreaga școală a sentimentelor rele sau bune, după cum unul sau altul din ele se pune mai mult în evidență firii omului.

Referindu-se la organizarea facultăților noastre sufletești în caractere, ştiinţa care se ocupă de studierea fenomenului vorbeşte de o aşa-zisă instituire constituțională a caracterului. Adică, tipurile curate de caracter la care se manifestă mai puternic o singură facultate sufletească, le numim caractere curate, expresive. Iar după tipul mai expresiv al diferitelor sentimente, imprimat constituției sufletești a individului, deosebim caractere aride, unde îi găsim pe cei orgolioși, spre deosebire de cei modești, buni, pe cei răi din punct de vedere sociabil, pe simulanți și cinici, pe cei emotivi sau indiferenți.

Temperamentul, constituind după opinia noastră numai în parte o componentă sufletească, contribuie fragmentar și la formarea caracterului. Atitudinile sufletești precum sunt: econom, compătimitor, conștiincios, întreprinzător, conciliant, amabil, lăudăros, ipocrit, închis, avar, intrigant, alcătuiesc tot atâtea forme de caracter, după cum fiecare în parte se reliefează mai mult în ansamblul conștiinței sufletești, deci a compunerii caracterului. Aceste caractere sunt mai rare. Iar din exemplele pe care ni le oferă viaţa cotidiană, putem afirma, fără teama că vom exagera, că de cele mai multe ori avem de a face cu tipurile de caracter mixt, la care facultățile sufletești fac diferite treceri și grade de amestecuri.

Printre calităţile cele mai importante şi semnificative ale unui caracter este considerat, după opinia părintelui Nicolae Delarohia (Nicolae Steinhardt), curajul . Într-o predică a sa intitulată chiar astfel - : Curajul, el aduce argumente determinante culese din Biblie şi alte cărţi sfinte care demonstrează că această calitate a omului îl apropie de Dumnezeu, în timp ce frica, laşitatea, spaima sunt unelte ale Satanei pentru a-l îndepărta de Puterea Divină.

Din cele afirmate mai sus putem trage concluzia că în esenţa sa caracterul omului ţine de spirit, de nivelul intelectual şi emotiv, în timp ce constituția lui este pur trupească, fiziologică. Prin urmare, caracterul poate fi perfecţionat, îmbunătăţit prin aplicarea unor momente educaţionale şi folosirea unor exemple ilustrative, dar îndeosebi prin experiențele vieții, prin suferință și pocăință. Astfel, ajungem la concluzia că omului i se dau o serie de încercări în viață pentru a avea mai multe ocazii de a-și făuri acea constituție a facultăților sufletești care să strălucească în cele din urmă și să ajungă la înălțimi de puritate și frumusețe, ca sfinții. Deci, în consecinţă putem afirma că perfecționarea, desăvârșirea caracterului este însăși evoluția noastră sufletească, lucru ce constituie principala activitate sufletească.

Factorii care alcătuiesc caracterul sunt multipli şi s-a stabilit că cel mai puternic este factorul individual sufletesc care există de la naştere. A doua structură o constituie factorul moștenit de la mamă și de la tată, iar al treilea element este partea de contribuție a temperamentului. În final vorbim de cea mai complicată parte constituită din toți factorii exteriori, cum ar fi educația sufletească, mediul înconjurător, numeroasele experiențe și învățături scoase din evenimentele trăite, și în special - din suferințe. Prin urmare, putem afirma că toate momentele care contribuie la educația tuturor facultăților sufletești contribuie deopotrivă și la formarea caracterului. Astfel că marele Goethe are perfectă dreptate când susţine că Talentul se formează în liniștea vieții casnice, caracterul în vârtejul vieții publice .

Specialiştii în problemele despre care vorbim au demonstrat că tăria de caracter este temelia familiei, a prietenilor, a organizației sociale, și deci a statului iar legile și instituțiile unei țări nu sunt decât oglinda caracterului cetățenilor săi. Omul poate să nu aibă decât o educație moderată, talentul mediocru, să fie sărac, dar cu toate acestea, prin tăria sa de caracter, va avea o influență mare la locul său de muncă, fie în învățământ, în comerț, spitale, adunări, etc. Deseori se întâmplă că suntem încântaţi de inteligența unui om dar, ca să se bucure de încrederea noastră deplină, această particularitate a sa trebuie să fie împletită cu caracter. În situațiile cele mai înalte, ca și în cele mai umile, încrederea se acordă numai caracterelor tari. Or, se ştie că inteligența fără caracter și vrednicia fără bunătate nu au efect.

În concluzie vrem să accentuăm asupra câtorva momente esenţiale, după opinia noastră, constatând că un caracter frumos este o încoronare a vieţii omului, este bunul cel mai preţios. Un caracter exemplar este , în consecinţă, mai presus de orice bogăţie.

Cum spuneam ceva mai sus, în realitate putem distinge câteva feluri de caractere printre care avem tipul de caracter închis, ezitant, nestatornic, meschin... Acestor forme de caracter li se opun cele ale unui suflet hotărât în acţiunile sale, autoritar, mărinimos, altruist. Şi al treilea tip de caracter este cel egoist, cărpănos, apatic… Acestea sunt, în linii mari, principalele tipuri de caractere cu care ne întâlnim zilnic şi care influenţează asupra mediului, a situaţiilor în care nimerim adesea cu sau fără voia noastră. Şi aici trebuie să demonstrăm şi noi că avem un caracter bine conturat, constructiv de care să ţină cont cei din preajmă.

Viaţa ne pune la diverse încercări aproape zilnic şi modul în care rezistăm vorbeşte, în primul rând, despre caracterul nostru. Astfel că avem toate posibilităţile să ni-l perfecţionăm, să ni-l modelăm pentru a ne înscrie în lumea civilizată a acestui început de mileniu. Or, cum spune cunoscutul scriitor şi personalitate proeminentă a vieţii culturale, Alfred de Vigny, Destinul conduce jumătate din viaţa unui om. Pe cealaltă o conduce caracterul. Adică, aceste tipuri de caractere sunt determinante pentru existenţa noastră ca personalitate a vieţii publice. Iar inteligenţa omului, cum afirma cineva, nu are nici o valoare fără această calitate a lui, numită c a r a c t e r. 

Pr. Dr. Radu ILAȘ

 Cuvântul preotului

FRICA

Fii tare, nu-ți fie frică!

Referindu-se la sentimentul fricii, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române dă următoarea explicaţie: „Stare de adâncă nelinişte şi de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoşare”.

Frica este singurul adversar al omului. Ori de câte ori începi să te temi şi apare sentimentul fricii ești pe cale să fii înfrânt: frica de lipsuri! Frica de pierderi! Frica de personalitate! Frica de critici! Frica îți slăbește orice putere, căci ai pierdut contactul cu Puterea Universală.

„De ce vă este frică puțin credincioșilor”?

Frica este credința inversă. Sănătatea este bunăvoința de a renunța la negativitate. Există oameni care devin înspăimântați de fiecare dată când aud o știre sau deschid un ziar în care este prezentată o boală la modă, ceea ce corelează cu cantitatea de frică și vină pe care o poartă deja în ei. Cantitatea de frică este cu adevărat o consecință a cantității de vină inconștientă. Un exemplu convingător de frică inconştientă ne oferă în prezent situaţia existentă în cele mai multe ţări cu pandemia care, din păcate, a luat şi vieţi omeneşti.

Prin urmare, persoana care este atrasă de frică este vulnerabilă, iar când aude de o boală, ea devine programată mental suficient cât să lase să se întâmple acel lucru în viața ei. Cu alte cuvinte, când îți este frică, începi să atragi lucrurile de care te temi. Fără voia ta, ești hipnotizat de tiparele negative şi apare sentimentul fricii.

Din păcate, acest sentiment al fricii dăunează întregului mers al fizicului persoanei date, fiind confruntată şi cu probleme generate de starea psihologică în care se află această persoană.

Îngrijorarea este o stare de teamă permanentă, iar paranoia reprezintă apogeul acesteia. În formele mai ușoare ale fricii, simțim numai o oarecare neliniște. Când sporește în intensitate, devenim speriați, precauți, blocați, tensionați, sfioși, incapabili să mai vorbim, defensivi, neîncrezători, ne simțim amenințați, nesiguri, panicați, suspicioși, timizi, prinși în capcană, vinovați și plini de troc. Ne temem de durere, de suferință; ne temem să trăim, să iubim, să ne apropiem de cineva; ne temem să nu fim respinși; ne temem de eșec, să nu părem ridicoli, să fim criticați, să fim dezaprobați; ne temem de responsabilitate, de luarea deciziilor, de autoritate, de pedeapsă, de schimbare, de pierderea sentimentului siguranței; de violență, de pierderea controlului; ne temem de înălțime, de singurătate; ne temem de teamă însăși.

Acceptul de a ne elibera de teamă și de a o depăși ne propulsează deja la nivelul următor, care este cel al furiei; faptul că putem face față sentimentelor combinate teamă/furie și putem accepta adoptarea persoanei care cunoaşte adevărul...

Un experiment cu totul remarcabil este acela de a ne elibera de teamă şi de a ne fi teamă. Când încetăm să ne mai temem de teamă, constatăm că aceasta nu este decât un sentiment. De fapt, teama este mult mai suportabilă decât depresia. În mod surprinzător, pentru cineva care a trecut prin depresie, reparația fricii este un semn bun. Este mai bine să te simți speriat decât lipsit de speranță, care este depresia.

Ceea ce gândim, tinde să se manifeste. Aceasta înseamnă că orice gând pe care îl păstrăm constant în minte și îl alimentăm cu energie va tinde să se manifeste în viața noastră în forma în care a fost reținut în minte. În aceeași ordine de idei, teama naște gânduri de teamă. Cu cât ținem mai mult în minte aceste gânduri, cu atât evenimentul de care ne temem va avea șanse mai mari de a se produce, ceea ce ne va întări teama.

Trebuie să ne eliberăm de inhibițiile impuse de teamă și să ajungem să funcționăm cu succes, pentru că acest proces se propagă automat.

Teama este asociată cu propria noastră supraviețuire, prin urmare atinge o coardă sensibilă din mintea noastră.

Pentru cei mai mulți teama este atât de generalizată, încât întreaga viață constă dintr-un set imens de mecanisme compensatoare menite să o țină sub control.

Individul obișnuit este preocupat de trupul său, (nu de suflet) de funcționarea, performanțele aparente și supraviețuirea acestuia. Mintea unei persoane obișnuite (fără credință) este asaltată de griji, de frica de a se îmbolnăvi, teama de suferință, maladie și moarte. Iată de ce mintea este pregătită să apere trupul printr-o diversiune de strategii. Trăind într-o tensiune interioară cu gândul numai la trup până la sfârșitul zilei persoana respectivă se simte precum o victimă, secătuită, golită, epuizată.

Conștiința de sine este o consecință a preocupării noastre constante față de trup. Prezența trupului este predominantă în câmpul conștiinței și se creează o fixație mentală cu privire la ceea ce face acesta, la locul în care se află și la mișcările pe care le face, la supraviețuirea sa, la atitudinea și aprobarea altor persoane față de trupul nostru, la aparență și comportamentul acestuia.

La baza acestor preocupări stă echivalarea inconștientă „Eu sunt trup”. Aceasta reprezintă un nivel foarte limitat al conștiinței. Aproape toată energia se pierde prin constanta preocupare față de propriul trup.

Constatăm că aceste vulnerabilități nu sunt decât produse ale minții, iar trupul va reacționa la ceea ce gândește mintea. Când începem să renunțăm la nesfârșita diversitate de temeri privind trupul nostru, la neliniști și sisteme de convingeri, afecțiunile noastre fizice vor începe să se vindece de la sine. Ne vom simți mai însuflețiți şi vom avea sentimentul unei libertăți personale mai mari.

O persoană care urmează procesul de renunțare poate să mănânce orice și să meargă oriunde, fără să se mai teamă de agenți contaminați, substanțe poluante, curenți de aer, de animale. Percepția asupra propriului corp se modifică, iar acesta apare mai degrabă ca un cățeluș de companie.

Percepția se schimbă de la „Eu sunt trup la Eu sunt om cu trup”.

Trebuie să înțelegem că nu suntem acest trup pieritor. Trupul aparține lumii materiale. Noi suntem sufletul nemuritor, cel care niciodată nu moare. Este foarte important să înțelegem acest lucru cât mai curând în viață. Când trupul este bolnav putem să-l însănătoșim prin puterea credinței și voinței noastre cu ajutorul Celui Preaînalt.

Odată ce am înțeles acest lucru, jumătate din slăbiciunea pe care o trăim zilnic va fi tămăduită.

După ce ai înțeles că tu ești suflet nepieritor care sălășluiește în acest trup, niciodată nu te vei teme de moarte. Vei ști că nu vei muri chiar și atunci când trupul își găsește sfârșitul.

De asemenea este important să înțelegem încotro mergem. Această lume este doar un loc unde ne pregătim sufletul pentru viața veșnică și aici ne aflăm doar vremelnic. Prin urmare, nu ar trebui să ne irosim timpul adunând bani și construind palate. Toți marii regi care au construit palate impunătoare, au plecat și le-au lăsat în urma lor. Nu adunați lucruri aici, faceți cum a spus Învățătorul nostru Suprem Iisus Hristos „Adunați-vă comori în ceruri, unde nici moliile, nici rugina nu pot să le distrugă” (Matei 6, 20).

Odată ce vom înțelege acest lucru nu ne va mai cuprinde teama lumească, teama de sărăcie, boală sau teama de oameni din jurul tău. În fiecare zi intrăm în contact cu oamenii din jur și cu mass-media, din acest contact se generează multă frică. Ne este frică de vecin, de patron, de polițist, de hoți, de toată lumea. Nu avem absolut nici un motiv să ne fie frică de o ființă omenească, întrucât Dumnezeu sălășluiește în inimile noastre.

Să nu-ți fie frică niciodată de lume, trebuie să înțelegem doar ce vrea Dumnezeu să învățăm din fiecare situație. Dacă înțelegem lecția pe care El dorește să ne-o ofere și o punem în aplicare, toată frica va dispărea. Dacă am recunoaște ce încearcă Dumnezeu să ne facă, am zâmbi imediat și am spune „ne supui la o altă încercare, ne dai un alt test”.

Trebuie să învățăm că urmează să abordăm fiecare încercare, fiecare test. Când vecinul tău este mânios pe tine, trimite-i iubire în loc de ură și mânie. Dacă ești sincer, vecinul tău se va liniști, în cele din urmă.

Când apare sărăcia să spui „știu că vei fi alături de mine Doamne, Tu vei avea grijă de mine Doamne, nu am de ce să mă tem!”. El ne învață și ne pune la încercare tot timpul. Prin urmare, să nu ne temem de viață, indiferent cât de grea va fi situația, să nu uităm că Dumnezeu este cel care se află în spatele ei. Dacă putem înțelege acest lucru, frica va dispărea automat. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu este în toți și în toate. Omul este doar instrumentul din Mâna Lui.

În Evanghelia după Ioan, este un verset care spune „În iubire nu există frică, căci iubirea desăvârșită alungă frica” (Ioan 4, 36).

Când sufletul este lipsit de Iubire, frica se strecoară înăuntru, dar în momentul în care simți iubirea pentru Dumnezeu frica dispare.

Ne putem imagina iubirea ca lumina soarelui, gândurile negative fiind norii. Pe când Sinele nostru superior este asemenea soarelui, toate gândurile negative, nesiguranța, teama, furia și resentimentele pe care le nutrim estompează lumina sa până la cer, la un moment dat, aceasta abia mai ajunge să pătrundă până la noi. Iisus Hristos a spus că prin credință deținem cu toții, în noi, puterea de a vindeca. Un sfânt părinte cu har care are și o conștiință superioară este prin definiție acela ce a îndepărtat de la el norii de negativitate și emană în exterior întreaga putere vindecătoare a soarelui.

Pe măsură ce renunțăm, treptat, să opunem rezistență temerilor noastre și ne eliberăm de ele, energia care era blocată în sentimentele de teamă este eliberată și devine acum posibil ca ea să strălucească în exterior, ca energie a iubirii.

De aceea iubirea necondiționată are puterea cea mai mare și în aceea constă puterea sfinților celor mai cunoscuți.

Dacă, privind în interiorul nostru, ne dăm seama că am permis ca experimentarea propriei noastre naturi să fie blocată de tot felul de temeri, atunci putem să redescoperim iubirea din noi recurgând la mecanismul renunțării, eliberându-ne astfel de norii negativității. Redescoperind iubirea din interiorul nostru, redescoperim adevăratul izvor al fericirii.

Pentru că nutrim convingerea iluzorie că teama ne ține în viață, iar aceasta se întâmplă pentru că teama se asociază cu un întreg set de strategii de supraviețuire.

Considerăm că dacă am renunțat la teamă – principalul nostru mecanism de apărare – am deveni cumva vulnerabili. De fapt, adevărul este exact pe dos. Teama este aceea care ne face orbi la adevăratele pericole întâlnite pe parcursul vieții. În realitate, teama este pericolul cel mai mare cu care se confruntă organismul uman. Teama și vinovăția dezlănțuie boala și eșecul în toate aspectele vieții noastre.

Când înlăuntrul tău este necunoaștere sau întuneric, simți frică și singurătate, dar când lumina lui Dumnezeu îți umple ființa automat frica dispare.

Când înlăuntrul tău este frică, e semn că te-ai depărtat de Dumnezeu. Caută să ajungi la El, umpleți inima cu iubirea Lui Necondiționată și vei constata că frica va dispărea fără urmă. Cel mai important antidot pentru frică este să te cunoști pe tine și să-ți umpli inima cu iubirea lui Dumnezeu.

Preot Dr. Radu ILAŞ

Sextil Pușcariu - contribuții esențiale la studiul limbii române

Sextil Iosif Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran), membru corespondent al Academiei Române din 1905 și, începând cu anul 1914, membru titular, a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician roman.    

     

Sextil Puscariu se identifică în cultura românească mai ales prin titlurile sale de referință în domeniul lingvisticii și filologiei fiind unul dintre cei mai mari lingviști ai României, adevărat șef de școală, care și-a desfășurat activitatea în următoarele domenii:

-       Dezbaterea problemelor esențiale ale romanității și ale latinității limbii române;

-       Cunoașterea aspectelor cu caracter normativ (ortografie, sistemul fonetic și fonologic al limbii noastre);

-       Fundamentarea lexicografiei și a geografiei lingvistice românești;

-       Promovarea unor metode noi de studiere a vocabularului.

Datorită concepției sale înnoitoare asupra limbii, Sextil Pușcariu este considerat un precursor al lingvisticii integrale, curent lingvistic al cărui părinte a fost Eugeniu Coșeriu.

Sextil Pușcariu a urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, la actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”, după care pleacă pentru studiile superioare universitare în Germania, la Leipzig (1895 -1899), numărîndu-se printre elevii unor străluciţi lingvişti ai vremii între care indo-europenistul K. Brugmann, slavistul A. Leskien, germanistul Ed. Sievers. Tot aici îl are ca profesor pe G. Weigand, devenind unul din colaboratorii activi ai Institutului de limba română, organizat de acesta pe lîngă Universitatea din Leipzig., apoi în Franța, la Paris (1899 - 1901) cu G. Paris, J. Gilliéron și în Austria, la Viena (1902 - 1904) cu C. Jirečec, W. Meyer-Lübke s.a.

Devine doctor în filosofie al Universității din Leipzig în 1899, cu teza Die rumänische Diminutivsuffixe, respectiv docent privat pentru filologia românească la Universitatea din Viena (1904 - 1906) cu o lucrare de romanistică — Lateinisches Ti und Ki im rumänischen, italienischen und sardinischen.  

Începând din anul 1906, este profesor extraordinar și ajunge titularul catedrei de limbă și literatură română timp de zece ani (începând cu anul 1908) și decanul Facultății de Filosofie de la Universitatea din Cernăuți în 1918.

 Tot aici conduce din, 22 octombrie 1918, revista „Glasul Bucovinei" (1918—1919), cea mai activă și răspândită publicație românească din Bucovina.

În primăvara lui 1919 i se oferă postul de ministru al Bucovinei la București, dar refuză, preferând să rămână un om de știință. Este numit comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universității Daciei Superioare din Cluj după Unirea Transilvaniei cu România, care purta înainte de Marea Unire denumirea de Universitatea Franz Josef. Devine primul rector român al Universității din Cluj și pune temelia Muzeului Limbii Române (1919), primul institut românesc de lingvistică. Va fi numit membru în delegația României la Liga Națiunilor de la Geneva (1922 - 1925). Devine reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectual de pe lângă Societatea Națiunilor (1922) și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică începând cu anul 1936. Din 1926, profesor de filologie română la Universitatea din Cluj.

Sextil Puşcariu este şi directorul „Dacoromaniei", buletin al Muzeului limbii române, în paginile căruia şi-au găsit o amplă dezbatere numeroase probleme de lingvistică şi literatură. Personalitate complexă, S.P se impune prin multitudinea preocupărilor sale, ce cuprind aproape toate ramurile lingvisticii. De la studiul său de debut, Der Dialekt des oberes Oltthales (în „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache", 1898), şi pînă la sfîrşitul vieţii, a publicat, în volum şi în numeroase periodice româneşti şi străine, peste 400 de lucrări de istoria limbii, dialectologie, romanistică, fonetică şi fonologie, lexicologie şi lexicografie, istorie şi critică literară. Format la şcoala neogramaticilor şi a lingviştilor comparativişti, este preocupat mai ales de probleme de istorie a limbii române, de locul ei în aria romanică. Lucrarea sa Zur Rekonstruktion des Urrumänischen (Halle, 1910) reprezintă prima încercare de reconstituire a formelor limbii române anterioare diversificării ei dialectale (străromâna sau româna comună), în discursul de recepţie la Academie (1920), Locul limbii române între limbile romanice, relevînd latinitatea limbii române, similitudinile ei structurale, dar şi deosebirile faţă de celelalte limbi romanice, ca rezultat al împrejurărilor diferite de dezvoltare, el evidenţiază pentru prima oară situaţia specifică a românei, valoarea ei de cel mai vechi şi sigur document pentru reconstituirea formelor de latină populară.

Receptiv la cele mai noi teorii şi metode de cercetare lingvistică (s-a vorbit, în acest sens, despre eclectismul său doctrinar, cu rezultate dintre cele mai fericite pentru realizările obţinute), S.P s-a apropiat mai ales de structuralismul praghez, aplicînd pentru prima oară la noi, în mod critic şi adecvat ideile acestei şcoli (Morfofonemul şi economia limbii, DR, VI, 1929 — 1930; Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi morfologic al limbii române, DR, VII, 1931-1932). Contribuţia sa fundamentală rămîne însă în domeniul lexicografiei şi lexicologiei, în 1905, publică la Heidelberg Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigen aller romanischen Sprachen (distins de Academia Română cu premiul „I. Heliade Rădulescu"). Lucrare necesară, după dicţionarul lui Cihac, căruia îi este superior, dicţionarul lui Sextil Pușcariu  dă o imagine mai clară a elementului latin din limba română şi reprezintă o etapă pregătitoare pentru opera lui capitală Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei). Elaborarea dicţionarului limbii române, după încercarea latinizantă a lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, după abandonarea ei de către Haşdeu şi de către Philippide, este încredinţată de Academie, în 1906, lui Sextil Pușcariu

Înconjurat de un colectiv valoros (din 1919 lucrările se desfăşoară în cadrul Muzeului limbii române), Sextil Pușcariu  reuşeşte să publice trei volume masive cu literele A —B (1913), C (1940), F-I (1934) şi fascicule cu literele J — L (pînă la lojniţă, 1937 — 1948) şi începutul lui D (1949), adică aproximativ jumătate din lucrarea proiectată. Deşi neterminat (elaborarea lui s-a reluat din 1949 după reorganizarea Academiei Române), Dicţionarul limbii române a constituit cea mai bună lucrare lexicografică românească, realizată la nivelul celor mai bune dicţionare din lume. Explicativ, dar în acelaşi timp istoric, etimologic (deosebit de valoros din acest punct de vedere) şi normativ, el cuprinde lexicul românesc prezentat sub aspectul evoluţiei sale istorice, al diferenţierii geografice şi stilistice. Paralel cu conducerea şi revizuirea întregii lucrări, Sextil Pușcariu  desfăşoară o bogată activitate lexicologică, mai ales în „Dacoromania", la rubrica Din perspectiva dicţionarului. Spirit refractar oricărei închistări metodologice, convins că „pentru fenomenul lingvistic nu există de obicei o singură, ci mai multe posibilităţi de explicare", Sextil Pușcariu  este atras şi de geografia lingvistică, aducînd o contribuţie importantă în dezvoltarea dialectologiei româneşti şi romanice.

În cadrul Muzeului limbii române el iniţiază Atlasul lingvistic român, operă vastă, indispensabilă cercetărilor dialectologice, unul din primele atlase romanice (precedat de lucrările similare pentru franceză şi italiană)

Conceput în 10 volume, pentru care materialul a fost strîns în întregime (de doi anchetatori — Emil Petrovici şi Sever Pop — cu două chestionare distincte, inovaţie a lui Sextil Pușcariu ), din atlas nu au apărut în timpul vieţii sale decît trei volume mari, însoţite de alte trei mici, cu hărţi colorate (de asemenea inovaţie a lui Sextil Pușcariu ), prezentînd sintetic fenomenele studiate. Şi această lucrare va fi continuată după moartea sa. Ca şi în cazul dicţionarului, Sextil Pușcariu  realizează, paralel cu activitatea de conducere a lucrărilor, o serie de comentarii deopotrivă de valoroase (Atlasul lingvistic al României, 1929; Hărţile graiului, 1933; Atlasul lingvistic român. Prospect, 1936; Les enseignements de l'Atlas linguistique de Roumanie, 1936 etc.). Dialectologia românească datorează lui Sextil Pușcariu  şi cea mai bogată monografie a dialectului istroromân (Studii istroromâne, 3 vol., Bucureşti, 1906—1929).

Lucrarea fundamentală asupra limbii române preconizată de Sextil Pușcariu  era Limba română, sinteză a structurii şi evoluţiei limbii noastre, concepută în 4 volume din care au apărut doar primele două: I. Privire generală (Bucureşti, 1940; reeditat în 1976) şi II. Rostirea (publicat postum, 1959). Capacitatea de a se apleca asupra amănuntului revelator, îmbinată cu o uimitoare putere de sinteză, claritatea gîndirii şi a stilului, concizia şi precizia informaţiilor, conferă lucrărilor lui Sextil Pușcariu, alături de o neştirbită valoare ştiinţifică, şi o mare accesibilitate.

El aparţine acelei categorii de oameni de ştiinţă ale căror opere, răspunzînd celor mai înalte exigenţe ale specialiştilor, constituie, în acelaşi timp, lucrări de popularizare a disciplinei lingvistice, de transformare a ei într-un instrument general de cultură. În lingvistica românească, Sextil Pușcariu  rămîne ca savant de renume mondial (membru al mai multor societăţi ştiinţifice străine, între care Academia Saxonă din Leipzig, Academia de Ştiinţe din Berlin, Comitetul permanent internaţional de lingvistică), iniţiator de lucrări fundamentale, creator şi organizator de şcoală. Activitatea sa, depăşind graniţele ştiinţei căreia i-a consacrat cea mai mare parte a vieţii, a îmbrăţişat, cu rezultate deopotrivă de remarcabile, istoria patriei, istoria şi critica literară.

Sextil Pușcariu a refuzat să emigreze, deși familia regală îl invitase să facă parte din suita care urma să primească aprobarea de a părăsi țara împreună cu Regele Mihai și cu Regina Elena, în ianuarie 1948. Sextil Pușcariu moare la vârsta de 71 de ani, la 5 mai 1948, la Bran, fiind înmormântat la Brașov în data de 7 mai 1948.

În timpul regimului comunist scrierile lui Sextil Pușcariu au fost în mare parte puse la index, câteva lucrări făcând totuși excepție. Fișele de la Dicționarul Tezaur al Limbii Române, reprezentând munca sa de o viață, au fost revizuite ideologic chiar de un elev al său, Dimitrie Macrea, care va deveni ulterior un important lingvist.

De-a lungul vieții Sextil Pușcariu, specialist in istoria limbii si literaturii romane, ne-a lasat pagini importante de lingvistica generala, lexicografie, dialectologie, a aprofundat numeroase aspecte ale culturii naționale, de la filologie la artă, de la istorie la critică literară, a scris versuri și schițe, cronici muzicale și teatrale, a întreținut legături strânse cu numeroși reprezentanți ai culturii noastre.

Dintre operele sale amintim:

-       Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905.

-       Studii istroromâne, vol. I-III , București, 1906-1929.

-       Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, Halle, 1910.

-       Dicționarul limbii române (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță), București, 1913-1948 (coordonare).

-       Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1921, ed. a II-a, 1930, ed. a III-a, 1936; reeditată în 1987.

-       Limba română, vol. I, Privire generală, București, 1940; reeditată în 1976; vol. II, Rostirea, 1959; reeditată în 1994.

-       Călare pe două veacuri, București, 1968.

-       Cercetări și studii, București, 1974.

-       Brașovul de altădată, Cluj, 1977.

-       Memorii, București, 1978.

-       Spița unui neam din Ardeal, Cluj, 1998.

                                                                                            Pr.Dr.Radu Ilas

Contribuții ale Mitropolitului Eugenie Hacman la biserica românească din Bucovina

 Satul Vaslăuți din regiunea Cernăuţi este locul de naștere a primului mitropolit ortodox al Bucovinei, Eugenie Hacman (1793-1873). Datorită strădaniilor sale, o biserică autonomă bucovineană a existat timp de 70 de ani până la ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS.

Eugenie Hacman, provenit dintr-o familie de ţărani români originară din părţile Hotinului, a fost un cleric ortodox român, și a avut rangul de episcop al Bucovinei (1835–1873) şi mai apoi pe cel de arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei (ianuarie – martie 1873).

După absolvirea studiilor secundare, a urmat cursurile Şcolii clericale din Cernăuţi şi apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Viena, pe care le-a absolvit în 1823.

Având studii înalte, după absolvirea facultăţii, a fost tuns în monahism în anul 1823, fiind hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah și numit catihet (profesor de religie) la Şcoala trivială, apoi profesor pentru studiul biblic la Institutul Teologic din Cernăuţi (1827-1835).

Mitropolit Eugenie Hacman

În anul 1835, este numit şi hirotonit ca episcop ortodox al Bucovinei episcopul Eugenie Hacman a contribuit la dezvoltarea eparhiei bucovinene. El a sprijinit construirea de noi biserici, în perioada păstoririi sale fiind construite Palatul mitropolitan şi Catedrala Mitropolitană din Cernăuţi (1844-1864).

Deşi românii din Imperiul Austro-Ungar doreau înfiinţarea unei singure Mitropolii pentru toţi românii ortodocşi din imperiu, episcopul Eugenie Hacman s-a opus revendicărilor naţionale româneşti, luptând cu disperare pentru înfiinţarea unei Mitropolii a Bucovinei şi visând să ajungă în scaunul de mitropolit. În anul 1861, clerul din Bucovina a decretat ridicarea episcopiei la rang de mitropolie.

Totuşi, fruntaşii bucovineni (printre care şi Eudoxiu Hurmuzachi) au făcut parte din delegaţia românilor din toate eparhiile române de pe teritoriul Austro-Ungariei venită în anul 1862 cu o petiţie în faţa Împăratului. Ca urmare a acestui demers, Împăratul Franz Iosif I şi-a dat acordul pentru înfiinţarea unei mitropolii greco-ortodoxă, independentă de cea sârbească. Episcopul Ardealului, Andrei Şaguna, a cerut încorporarea în viitoarea Mitropolie şi a românilor din Bucovina, în ciuda opoziţiei episcopului Hacman care dorea separarea.

Deși s-a spus despre Eugenie Hacman că nu a servit mereu interesele românilor, înaltul prelat a fost alături de aceștia dovadă fiind o scriosare a sa  

 "catra drept credincioasa gramada din Boian" în momentul când erau în conflict cu familia polono-armeana Stefanovici.

Iata continutul acestei scrisori, scrisa de catre episcopul Hacman in limba română si trimisa satenilor razvratiti din Boian:

"Cuprinzaindu-ne durere foarte simtitoare pentru necuvioasele patiri ale preotilor vostri Simion si Petru, inca mai mare durere ne cuprinde pentru patirile voastre, cei ce, pentru straimbatatea care v-ar fi facaind-o pomenitii preoti, faceti straimbatate Sfintei Biserici, maicii voastre. Aceasta nu v-a facut nici un rau. Pentru ce dar multi dintre voi voesc a se instraina de ea? Pentru ce dar multi au intrat in biserici straine, spre a se inchina aice si a asculta invatatura de la invatator strain?

Tot raul ce v-au facut preotii nu va vine de la biserica, precum aceasta nici nu se poate gaindi. Cum dara puteti voi amairi si pe Noi, Arhiereul vostru, carele neincetat se grijeste pentru mai maintuirea sufletului vostru?

Dat-a cineva catre Protoprezvitor, catre Consistor sau catre Noi o jaloba impotriva preotilor si caind? Dar daca nimene n-a facut-o aceasta, care nu au facut un pacat toti acesti ce s-au dus la preotul cel latinesc sau rusasc si s-au iscalit ca ai lor poporeni?

Mare pacat au facut ei, si spre a lui iertare ei trebuie sa se spovedeasca, si atunci vor fi si de la Arhiereu, si de la Dumnezeu iertati.

Cu toate acestea, devreme ce am inteles deplin si cu adevarat starea poporului, Noua iubit, si am cunoscut durerea lui, am hotarait, spre inlesnirea sortii sale, a face o schimbare in privinta imprejurarilor pastoriei de acolo, care o si punem la cale, nadajduind vairtos cum ca prin aceasta se va intoarce iarasi duhul pacii si al dragostei si cucerniciei in inimile cele amaraite, si vor ramainea toti acolo, unde s-au nascut, unde s-au botezat si unde zac mosii si stramosii lor, ca adevarati fii si credinciosi ai maicii sale biserici pravoslavne a rasaritului, ramainaindu-le si Noi cu deplina bunavoire si impartindu-le a Noastra Arhiereasca blagoslovenie.

Ce se atinge de jaluirile poporenilor asupra pastorilor sai, in privinta aceasta s-a orainduit, mai inainte de ce am spus Protopresviterului Procopovici cercetarea sa, de la inalta Ocairmuire a Tarii o comisie amestecata, care are sa faca fara zabava la starea locului la Boian o cercetare, la care vor fi slobozi poporenii cei asupriti a da la protocol jaluirile sale fara sfiala, pe cuget si pe dreptate.

Cernauti la 13/25 martie 1856

Eugenie".

La data de 12/24 decembrie 1864, Curtea Imperială de la Viena a decretat înfiinţarea Mitropoliei românilor din Transilvania şi Ungaria (cu sediul la Sibiu), dar fără Eparhia Bucovinei.

La data de 23 ianuarie 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de mitropolie, încorporând şi două episcopii slave din Dalmaţia, iar PS Eugenie a fost numit arhiepiscop de Cernăuţi şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Totuşi, el nu şi-a văzut visul împlinit, neapucând să fie instalat în scaunul mitropolitan. Corpul său a fost adus în Bucovina, fiind înmormântat în Catedrala Mitropolitană din Cernăuţi, ctitorită de el.

În perioada păstoririi sale, a militat și pentru dezvoltarea învăţământului primar şi a şcolilor confesionale. A introdus din proprie iniţiativă limba română ca limbă de învăţământ în locul latinei la Institutul Teologic din Cernăuţi, dar s-a opus introducerii alfabetului latin. În anul 1837, el a obţinut aprobarea de reînfiinţare a unor şcoli primare româneşti, iar în 1848 a înfiinţat o Şcoală normală la Cernăuţi, cu limba de predare română, dar în 1869 acestea devin şcoli de stat cu limba de predare germană.

După moartea la data de 31 martie/12 aprilie 1873 a mitropolitului Eugenie Hacman, arhimandritul Teofil Bendela este ales în funcția de arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Este hirotonit întru arhierie la Sibiu în data de 21 aprilie 1874 și instalat în scaunul mitroopolitan de la Cernăuți la 21 mai 1874. În scurta perioadă cât a condus Mitropolia Bucovinei, IPS Teofil a dat porunca de a se introduce scrierea cu litere latine în Eparhia Bucovinei.

                                                                     

Pr.Dr.Radu Ilas

Jertfelnicul IOAN ALEXANDRU

 "Dumnezeu este atât de puternic, are însă o singură slăbiciune, anume că nu vrea să ne constrângă să venim la El, pentru că ne iubeşte".

Ioan Alexandru 

S-a născut la 25 decembrie 1941, în localitatea Topa Mică din Cluj, într-o familie de ţărani, copilărind într-o atmosferă de respect pentru datini. A studiat la Cluj Liceul "G. Bariţiu", a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti (1968). A făcut studii postuniversitare în Germania, având o preocupare deosebită pentru filozofie, teologie, filozofie clasică (greacă veche, ebraică, istoria artei). A obţinut Doctoratul în Filologie (1973). 

A fost poetul creştin preocupat de aflarea leacului identităţii noastre cultural-spirituale, de elogierea spiritualităţii, statorniciei, durabilităţii şi civilizaţiei neamului românesc. A scris cu sufletul şi inima, cărţile sale fascinând cititorul prin extraordinara forţă spirituală, prin dragostea de ţară şi neam exprimată prin puterea cuvântului înzestrat. Nimeni şi nimic nu a atestat literar, artistic, filosofic şi spiritual, atât de copleşitor, ţinuturile patriei noastre unde logosul este de nelipsit.

Printre tărâmurile care l-au fascinat pe Ioan Alexandru, un loc aparte l-a avut Maramureşul, cel de o parte şi de alta a Tisei, pe care l-a considerat "matcă a neamului românesc, ocean de har şi frumuseţe românească" şi dovada unei "seminţii româneşti statornice, de la începuturile lumii, prin port şi rânduieli, căreia, prin bătaia bronzului de clopot, îi răsună nobleţea multimilenară  a strămoşilor noştri".

Poetul creştin a văzut, trăit şi simţit acest teritoriu, în urma vizitelor efectuate în zonă, ca o sursă de românism, de unde "tot pleacă spre gândurile sufletului nostru oameni de seamă, intelectuali maramureşeni cu o vigoare şi încredere în destinul românilor cu totul aparte, care ştiu să preţuiască darul celor bune înainte de toate".

Plecând de la "chemarea lui Dumnezeu prin sunetul clopotelor" şi parcurgând ritualul sărbătorilor, al naşterii şi al morţii, legăturile românului cu vietăţile naturii, cu pământul, cu ploaia, cu fulgerul, cu focul, evocate din postura unui cunoscător al logosului, pătruns până în măduva oaselor de acest logos intrat în istorie, Ioan Alexandru redă cititorului măreţia acelei trăiri lăuntrice care a făcut imposibilă clintirea noastră din Maramureş sau celelalte zone ale ţării, din acest spaţiul românesc dăruit de Dumnezeu, în care ne-am născut creştini, deci buni, iubitori, omenoşi.

Acesta a evidenţiat în lucrările, cuvântările sale că "poporul nostru s-a format în vălmăşagurile istoriei, având o istorie zbuciumată ce ne-a întărit şi din care am ieşit teferi. Puţine popoare au avut parte de asemenea frământări venite din afară.".

Lumina, culoarea, sunetul, mirosul, topite în cuvânt pe fiecare filă scrisă de jertfelnicul Ioan Alexandru ne răscolesc profund şi ne obligă să respectăm tradiţiile şi valoarea credinţelor creştine amplificată de modul de viaţă românesc, orientat spre viaţă, lumină, dragoste, înţelegere şi iertare pentru aproapele nostru, convieţuire cu alte populaţii, toate acestea izvorâte din credinţa, invocată de poetul creştin, că "toţi suntem creaţia aceluiaşi Dumnezeu".

Luptător pentru neam, credinţă şi suflet cu o carismă nemaiîntâlnită, Ioan Alexandru susţinea că "nimic nu este posibil fără jertfă şi iubire". Plecând de la acest crez, îl găsim pe jertfelnic în Parlamentul României, ca Senator, în tren călător şi patriot spre Basarabia şi românii de dincolo de Tisa, la cursuri ca profesor "teolog" sau ca preot la biserica Sf. Gheorghe Nou din România.

Nu a precupeţit nici un efort pentru a-şi aduce contribuţia la promovarea spiritualităţii şi civilizaţiei româneşti, îndeosebi în zonele unde există români care, datorită conjuncturilor istorice nefericite, au rămas în afara în graniţelor geografice ale ţării noastre dar nu şi în afara graniţelor identitare ale patriei mamă.

Pentru Ioan Alexandru dragostea faţă de poporul român şi evidenţele romanităţii pe care le-a perceput în peregrinările sale, care nu au fost puţine, fapt demonstrat şi de Imnele închinate de aceasta fiecărei părţi din România, l-au făcut să afirme şi să susţină cu orice împrejurare, susţinut cu dovezi, că "poporul român are o fire a lui conform căreia şi-a creat o spiritualitate şi o civilizaţie unice între celelalte neamuri. Suntem unul dintre cele mai statornice popoare. Originea noastră cea mai străveche ne găseşte tot aici, n-am venit, n-am descălecat de nicăieri".

Neobosit şi fără de tăgadă acesta a propovăduit necontenit că "dragostea de neam şi ţară este sfântă şi îngăduită fără margini. (…), iar iubirea de Patrie înseamnă a te angaja la greul păstrării fiinţei morale spirituale a unei comunităţi (…)".

A fost înţeles foarte bine în arealul Maramureşean, unde, inclusiv în rândul românilor din actualul teritoriu ucrainean, care au trebuit să suporte diverse forme de asimilare, poetul creştin a aflat spiritualitatea şi etosul naţional manifestat prin port, tradiţii, credinţă şi limbaj. Poate de aceea considera în scrierile sale că Maramureşul este cel mai bun loc pentru "a te reface sufleteşte, să iei puteri din adâncuri, să te încarci de slavă, durere şi bucurie".

Pentru Ioan Alexandru familia şi moştenitorii acesteia, tradiţiile şi cultura, neamul şi patria, au fost sfinte, au constituit modelele sale existenţiale, care dau consistenţă fiinţei naţionale. Acesta considera că "numai fiind ancorat în fiinţa unui neam şi loc, în istoria unei Patrii poţi aduce roadă", prin roadă înţelegându-se contribuţia fiecăruia la perpetuarea şi promovarea unui civilizaţii străvechi, care a dat naştere continuu la valori şi modele ce au fost adoptate şi de alte seminţii datorită contribuţiei indubitabile a acestora la evoluţia şi îmbogăţirea fondului cultural-spiritual universal.

Ioan Alexandru rămâne o pagină deschisă, un subiect inepuizabil, prin prisma activităţii, a eforturilor realizate de acesta în slujba creştinătăţii şi spiritualităţii româneşti, asupra căruia vom mai zăbovi şi cu altă ocazie.